Ori de câte ori aud de violenţă în familie, divorţuri, scandaluri domestice (asta de parcă o păruială ca-n familie poate avea ceva „domestic” în ea) ori partaj, gândul mă poartă înapoi în timp, la familia bunicilor. Oameni simpli, pentru care viaţa însemna o luptă dusă în doi pentru copii şi pentru casă.

Trezitul înainte de răsăritul soarelui era regulă, cam ca acum trezirea pentru plecarea la schimbul 1 😉 . Cafeaua de dimineaţă nu se inventase încă în satul de lângă Beiuş, dar bun mai era laptele luat cu cana din găleata în care fusese muls cu o seară înainte.

Pe bunic îl vedeam rar pe acasă până la amiază. Avea treburile lui. În schimb, bunica – maica, aşa îi ziceam toţi – avea în grijă întreaga casă şi pe noi, copiii. Pe lângă asta, pământul se cerea lucrat şi pe atunci totul se făcea cu sapa şi furca. Muncă grea, de care nu i-am auzit niciodată plângându-se.

– Muiere, ce-om mânca azi?

Era întrebarea pe care bunicul o punea aproape invariabil când venea acasă, la prânz. Şi pe masă apăreau slănina – clisa -, roşiile, ardeii, pita coaptă pe vatră şi caşul.

Nu era totul atât de idilic pe cât aş vrea eu să-mi amintesc. Au trecut şi bunicii mei prin vremuri grele, cu lipsuri. Dar niciodată nu i-am auzit făcând scandal. Discuţii erau, dar erau tranşate ori de unul, ori de celălalt: „No, aşe om face!”

Or fi fost şi atunci bătăi în familii  şi scandaluri, nu zic. Dar eu vorbesc de familia bunicilor, acolo unde consilierea psihologică, divorţul, partajul, violenţa erau, vorba aia, „cuvinte de alţii inventate şi tot de alţii înţelese.”

Parcă erau alte vremuri, nu? Să mai zic cuiva cât de importantă e familia?