Pfuuu, copilul  de ţăran din zona Binşului a făcut-o lată. A început să se plimbe prin Europa. Nu de nebun, ci cu scop precis. 🙂 Duminică seara, la ora 22:30 trecute fix, am ieşit din ţară prin Borş în cea mai lungă călătorie a vieţii subsemnatului. Am plecat spre Geneva, asta-i în Elveţia, pentru cei care nu au descoperit încă atlasul geografic si Google search.

Împreună cu Lorin şi cu Vlad am zis că dăm lovitura şi vom face un mare story mare despre cel mai adevărat salon auto din lume, cel puţin în acest an. Salonul auto de la Geneva.

E mult de spus, dar nu vreau să plictisesc pe nimeni. Precizez din capul locului că e cea mai lungă călătorie ever a mea. Cel mai departe am fost până acum până în Budapesta. Acum am ajuns la 1730 de kilometri de casă, la Villy de Pelloux, un sătuc simpatic franţuzesc, la vreo 25 de kilometri de Geneva. Sigur, poate vă întrebaţi ce caut în Franţa, dacă am pornit spre Eleveţia. Sincer, şi eu mă întreb. 🙂 Dar aşa e lumea asta modernă: mergi să vezi o ţară şi dormi în alta.

Am văzut în cele aproape 24 de ore petrecute pe drum câte nu am văzut într-o întreagă viaţă. De fapt, cumulat cu ianuarie, cu plimbarea de atunci prin ţară, chiar că se întâmplă lucruri interesante în viaţa mea.

Deşi totul părea să meargă bine, ne-am trezit cu o amendă supernasoală, pe care am încasat-o la câţiva kilometri de Viena. Nişte miliţieni l-au prins pe Lorin târându-se cu vreo 140 la oră în zonă de limitare la 100 km/oră. Paranteză: întrebaţi-mă cu ce viteză maximă de 240 km pe oră am reuşit să zburd la un moment dat pe autostrada austriacă? 😉 E încă un record personal, la cea mai mare viteză cu care am mers cu o maşină, stând pe scaunul din spate. 😀 Revin. Aşadar, Lorin a încasat o amendă de 370 de euro, pe care, după negocieri, a reuşit să o reducă la 250. Din ea, am plătit eu şi Vlad câte 35 de euro pentru că nu am purtat centura în spate. You bastards, austrian cops!

În schimb, Lorin a adunat o adevărată colecţie de contravenţii: depăşire de viteză, nesemnalizarea schimbării de bandă, lipsa vignetei pluuuuusssss mersul pe banda din dreapta stânga când aia din dreapta era liberă. Poliţaiul austriac o tot dădea cu legile Republicii lui, care cică nu prea erau pe bune cu ale noastre, că, vezi, Doamne, cele româneşti nu se încadrau în legislaţia europeană. Până la urmă, după parlamentări şi rugăminţi… am plătit amenda. Fiecare pentru greşeala lui.

Le-am transmis poliţiştilor o urare de creştinească iertare şi pomenire veşnică a născătoarei mamei lor , după care am pornit spre Munchen.

Superb oraş. Absolut superb. Ce să zic? Am văzut centrul capitalei bavareze, stadionul Allianz Arena (tata, Dumnezeu să-l ierte, mi-ar fi înţeles privirea mirată şi sentimentul aparte pe care l-am încercat privind cel mai modern stadion din lume), am admirat dansul păpuşilor din biserica din centrul oraşului şi am încercat să găsim nemţoaice faine. N-am găsit. Tot ale noastre-s mai frumoase. O spune unul care a bătut 1700 de kilometri şi nu a găsit tipe atrăgătoare.

În schimb, am convenit că majoritatea ceasurilor de firmă din centrul Munchenului sînt nişte naşpeturi, care pot fi gasite şi la noi, în piaţă, la ţigani. Drept e că preţul diferă. La noi se dau la „50 de lei, băiatu’, negociabil!”, pe când în Germania am văzut Rolex sau ceva cu x în coadă la 35 de mii de euro.

Am ajuns apoi la Zurich. Dacă, sincer o spun, Elveţia nu e exact ceea ce m-am aşteptat, văzută de pe autostradă (ba chiar am întâlnit localuri nasoale, cu pretenţie de restaurant, am băut cafea la 2,5 euro mai proastă cu mult decât cea făcută de aparatul din holul TVS şi bude infecte), deci, în ciuda acestor chestii…Zurich e magnific. Clădiri superbe, cu mult gust construite şi întreţinute, magazine minunate, preţuri pe măsură şi nişte băieţei care se îmbrăţişau afectuos chiar pe stradă ori când noi ieşean din liftul unui magazin. Sînt conservator, greu pot înţelege cum e să-ţi placă mai mult dosul păros al unui mascul în locul ochilor superbi şi sănilor unei femei. 😉

Recunosc, aş sta în Zurich, dacă aş avea o femeie minunată lângă mine, una dintre maşinile noi pe care le vedeam la tot pasul şi vreun milion de euro într-un cont dintr-o bancă de la colţul străzii. Ok, renunţ la orice, dar la căldura femeii iubite…nu. 😉

După câteva ore pe autostrada ca-n palmă, după ce am mai aţipit din când în când pe muzica dance a lui Lorin, după ce am băut o cafea cu Vlad la o benzinărie, am ajuns la Geneva. M-am benoclat ca un copil la tot ce vedeam în jurul meu. E o altă lume. Am dat o raită pe la salon, unde muncitorii se agitau pentru ziua de mâine şi am ajuns apoi în mica localitate franceză unde vom dormi nopţile care urmează.

Pentru cei care vor să ştie, e un mic hotel, de două stele, curăţel, decent şi nu foarte scump. Mi-am exersat puţin şi franceza, uitată parţial. M-am bucurat să-mi reaud accentul de francez pres que Beius 😉 şi „de rien”-ul şi „bon nuit”-ul aruncate natural de o franţuzoiacă de vreo 50 de ani.

Mă maturizez. Asta simt după prima zi prin străinătăţuri. Chiar dacă eu casc ochii mari, simt că înţeleg că se poate face mult mai mult decât credem noi, românii. Trebuie să ieşim in lume, să ştim ce se poate face.

Până atunci, mi-e cam dor de cei dragi mie. Se ştiu ei care sînt. Nu mulţi, dar frumoşi, calzi… Ai mei. Cei mai importanţi din toată lumea asta, pentru mine.

Acu plec la culcare, că e târziu. Mâine ne aşteaptă şocuri gen „Lamborghini”, „Ferrari”, „Aston Martin” ori „Konigsegg”. Bon nuit! 🙂