Stau în balcon şi mă uit pe cer. Să nu zâmbească nimeni a compătimire! Nu-s nebun, deşi condiţiile date ar putea duce la concluzia asta. 😉

E aproape ora 2 şi jumătate. Mă bântuie insomniile. De fapt, de câteva săptămâni bune mă lupt cu ele. Nu-i a bună, dar, culmea, la redacţie nu am probleme. Creierul îmi operează normal şi nu mi-a dat încă niciun „error„. Am ieşit pe balcon pentru că simţeam nevoia să mă răcoresc puţin. La neuroni. Mda, în casă nu e cald, dar, după sute de clipuri de pe youtube cu generice, jingle, open şi close-uri de ştiri, mi-a venit aşa, să văd măcar curtea blocului. Plus că un ţânţar – sau toată familia lui, nu ştiu, că animalele astea care trăiesc din supt (alooooo, de sânge, a nu se gândi nimeni la perversiuni 😉 ) – nu mi-a/mi-au dat pace în ultimele minute şi le-am jurat răzbunare. Am pus în priză aparatul dedicat genocidului ţânţăresc şi am ieşit pe balcon.

Hmmmm, la ora asta toată lumea doarme. Sau face lucruri mai plăcute 😀 decât să belească ochii în tavan sau să navigheze pe youtube. Niciun bec nu era aprins… Ba, într-un singur apartament vibrau ceva imagini de la un televizor. Bag mâna în foc, însă, că îl uitase cineva aprins.

E linişte… ca niciodată. A tăcut până şi alarma de la magazinul din zonă, care porneşte cred ca să streseze cartierul, că de hoţi nu a fost vorba niciodată. Mă uit pe cer: nicio urmă de nori… senin. În schimb, luna era atât de palidă şi de… portocalie, cam ca portocaliu ăsta naşpa al tvs-ului. Nu-i bai, se schimbă. Portocaliul TVS-ului, nu al lunii…

Un halou ciudat învelea luna şi îi creea un aer mistic, de noapte a vrăjitoarelor. Pe mine m-a dus cu gândul la o noapte petrecută pe munte, la Padiş, în liceu, când pe o astfel de lună auzeam lupii urlând. Se vedea totul afară, ca-n palmă… şi noi, băieţii, ne gândeam la fetele care dormeau într-un fel de dormitor improvizat într-o fostă remorcă de tractor. 😉

Pfuuu… Cum de mi-am amintit asta? Şi ce, mă? Ăsta-i subiect de scris pe blog? Nu-s lunatic… Sper, adică. 😉 Mă uit la lună şi susţin că nu am probleme! Mda…

Când am reintrat în casă, ţânţarul şi tot neamul lui nu mai erau. Cred că au dat colţul ori au emigrat pe undeva. Se mai satură şi ei de garsoniera subsemnatului. În schimb, la Pro Cinema, mergea „Don Juan de Marco”.

Aha! Am priceput! Dacă şi televizorul îmi sugerează că nu-s cu toate, e clar. Du-te, mă, şi te culcă!

M-am uitat încă o dată la lună. Nu e plină. Are o parte lipsă… Pfaaaai, noapte bună! Altfel devin un fel de filosof, care scrie cuvinte fără de înţeles şi îl vede lumea drept nebun. 😀 Mai ales că mai îmi şi scriu pe blog ideile.

Hai, fericire eternă vă doresc!