Îi ţin minte mâinile… Mari, puternice, aspre. M-au fascinat întotdeauna. La fel cum mi-a rămas mereu în minte tatuajul de pe mâna stângă.

– Ce e ăla?

– Un tanc.

– Da’ de ce ţi-ai desenat un tanc acolo, pe mână?

– În armată… Eram tânăr, mă prosteam…

Se bărbierea cu acelaşi vechi aparat în care schimba lama la câteva săptămâni. Altul s-ar fi tăiat la fiecare a doua mişcare. El avea barba ţepoasă şi ştia cum să o radă.

Zâmbea şi îşi ridica privirea într-un fel anume când citea ziarele, duminica. Îşi aranja ochelarii şi accepta repede un joc de table sau de cărţi.

Avea ochii verzi. Ciudat… Nici eu, nici frate-meu nu l-am moştenit. Şi-mi pare rău. Avea ochi frumoşi. Ce ravagii aş fi făcut eu cu ochii verzi! 😉

Se supăra repede, dar îi trecea la fel. Aici l-am moştenit. Şi nu-mi pare rău.

Mi-aş fi dorit să fie alături de mine şi eu alături de el. Bărbaţii au nevoie de tatăl lor. Chestiune de… bărbaţi. M-am dus acum, seara, până la Beiuş pentru asta. Dar nu era acasă, ci undeva, pe dealul de lângă oraş. Acolo e liniştit…

Sînt momente, multe, când mi-e tare dor de el. De îmbrăţişările lui. De vocea lui. Şi de marea lui dorinţă, pe care nu am băgat-o în seamă mult timp, ca fiii lui să fie fericiţi.

Pe 8 aprilie, tata ar fi împlinit  59 de ani….