Luna îşi aruncă razele palide prin geamul maşinii, dar nu am timp să o admir. Conduc şi-s atent la drum. Nu de alta, dar e plin de gropi, 🙁 pe care abia le descoperi ziua, darmite când e noapte. Am fost în satul fetei mele şi acum mă întorc acasă, la Oradea. Arunc ochii spre ceasul maşinii. Nu mi se pare ciudat că e trecut de miezul nopţii şi eu sînt pe drum.

Dar mi se pare ciudat că pe locul din dreapta nu e nimeni. Nu-s obişnuit aşa şi nici nu-mi place. Sînt obişnuit să o ştiu lângă mine. Oriunde sînt eu, e şi EA. Oriunde e EA, sînt şi eu. Prima dată când am plecat la un drum mai lung, ne-am ţinut de mână vreo 500 de kilometri. Pe bune!

Ne-am promis că nu o să stăm nicio noapte unul fără altul. Şi uite, se fac două nopţi de când nu pot să adorm singur în pat. E atât de rece totul fără ea… N-am vrut noi să fie aşa, dar s-a întâmplat. Mă doare să intru în casa goală şi, Doamne, cât îmi doresc să vină acasă. S-o văd lângă mine, s-o ştiu în braţele mele, să îi simt căldura – e sobiţa ideală 😀

E drept, ne vedem în timpul zilei… Dar vreau tot timpul!

Se întoarce ea, Neia mea, şi nu o mai las să plece! Nici măcar pentru o noapte!

Parcă ăia de la Infopro îmi ghicesc gândurile. La radio sună ceva melodii de prin timpul facultăţii şi chiar mai de demult.

Luna continuă să bată în geamul maşinii, dar cine o bagă în seamă? Conduc, sînt atent la gropile de pe drum – dacă le-oi vedea cumva – şi o învălui cu gândul pe fata mea. Abia aştept să o iau în braţe… Mi-e dor de Neia mea!