Cum să nu fi frustrat când un adversar te loveşte în picior şi tot el primeşte cadou un „11 metri„? Cum să nu fi nervos când un arbitru chior nu vede ce se întâmplă şi se crede unicul deţinător al adevărului suprem, lovind fără jenă în munca unei echipe? Aseară am simţit pe pielea noastră ce au păţit alţii, mai mari, la Campionatul Mondial, unde unii arbitri şi-au bătut joc de tot ce înseamnă fotbal.

Pe jucătorul turc care nu a recunoscut că a căzut aiurea, după ce el l-a lovit pe fundaşul român, n-ai de ce să-l acuzi. E mincinos şi nesimţit, corect, dar oare câţi dintre fotbalişti ar fi recunoscut că NU au fost faultaţi? Am auzit în urmă cu ceva timp de un caz în România, dar e unic în ultimii 20 de ani. Nu poţi cere verticalitate într-un sport ai cărui şefi, chiar şi la nivel mondial, mint, acţionează doar în funcţie de interese personale ori de grup şi au banii pe post de Dumnezeu.

Mă gândeam aseară că dacă turcii ar fi ratat intenţionat penaltyul, recunoscând astfel că nu l-au primit corect, dădeau dovadă de fair-play maxim – MAXIM am spus 🙂 – şi ajungeau în toate jurnalele de ştiri din lume. Erau băgaţi în seamă mai mult pentru asta decât pentru victoria furată de la Istanbul. Dar, cinstit vorbind, gestul lor era la fel de repede uitat şi istoria fotbalului consemna – injust – doar rezultatul.

Ce e dureros cu adevărat este atitudinea băieţilor lui Lucescu jr. după primirea primului gol. Nedreptatea făcută trebuia să-i ambiţioneze şi să muşte din turci. Cu mici excepţii – şutul lui Florescu e una – tricolorii nu s-au enervat prea tare. Ba, chiar au mai primit un gol, pe motiv de demoralizare. E, na! Mentalitatea găunoasă pe care o avem ne trânteşte la pământ!