– Atâta costă? Pe raft avea alt preţ!
– Aici mie-mi indică preţul ăsta.
– Da, dar nu înţelegeţi? Pe raft scria altceva!
– Doamnă, trebuia să fiţi atentă la eticheta roşie.
– Care roşie?
Femeia stă cu un clătitor de rufe în mână şi începe uşor, uşor să ridice tonul. E nervoasă că pusese în coş un produs care avea un preţ – bun – pe raft, dar la casă descoperise că avea de plătit mult mai mult pentru el. Tipic, rare sînt magazinele unde NU se întâmplă astfel de situaţii.
Femeia nu e lămurită şi îi cere angajatei de la casă să-i arate care e preţul real, ca să ştie ce produs să ia. Gândeşte că găseşte altul mai ieftin pe raft. Deranjată de solicitare, vânzătoarea se ridică de pe scaun, îi ignoră pe cei care stau la rând şi închide temporar casa, fără să le spună ceva.
30 de secunde mai târziu reapar cele două, comentând despre preţuri.
– Ăsta e preţul, explică vânzătoarea. N-am ce face!
– Atunci nu-l vreau… daţi-mi banii înapoi!
– Cum fac asta? se panichează angajata, care se îndreaptă spre o altă colegă. E evident că habar nu are cum să anuleze o încasare şi să dea banii înapoi.
Colega la care a apelat era cea la care aşteptam noi. Femeia ne-a dat „pause„, deşi mai aveam un produs pe bandă, s-a întors către cele două şi a început o discuţie în ungureşte. Cum pricepe la mine nu limba asta, am priceput din gesturi că angajata mai că nu o certa pe clientă că îndrăznise să nu fie atentă la preţ şi că luase un produs fără să se chiorască minute bune, ca să nu greşească şi să le încurce pe casieriţe.
– Şi cum fac cu banii?
Cealalaltă vânzătoare are durerea ei. Sictirită, încasatoarea noastră – ce simţ al proprietăţii pot să am 😉 – îi aruncă un „Anulează şi dă-i x lei înapoi!”, nu înainte s-o mai atenţioneze că trebuie să-şi benocleze bine ochii la etichete, nu să ia aşa, că i se pare ei mai ieftin.
Nu conta că şi din banii acelei cliente îşi iau angajaţii salariile. Nu conta că bunul simţ nu costă nimic. Aşa sînt multe vânzătoare din supermarketurile româneşti, indiferent de sigla străină a patronului. Eu, unul, tresar când aud câte un „Bună ziua!” de la angajatul unui magazin, obişnuit să trec nebăgat în seamă prin marketurile de pe la noi. Asta în timp ce în străinătăţuri ştiu să-şi dea „Ziua bună!” chiar dacă le treci pragul să te holbezi, nu să cumperi ceva.
Angajatul dintre rafturile autohtone îşi împarte cu clienţii problemele de acasă sau conflictele cu şefii, expunându-le supărat sau agitat printre oamenii care se plimbă cu coşurile în mână. Dacă îl întrebi ceva, rişti să-l superi, aşa că mai bine dai un sărci pe gugăl sau citeşti – cap coadă – instrucţiunile de pe produs. Îţi ia chiar şi zeci de minute, dar măcar scapi de stresul pe care ţi-l provoacă cei care ar trebui să te ajute.
P.S. Despre angajaţii români, unii dintre ei, scrie şi Adelin Petrişor, de la care, recunosc, m-am inspirat la titlu.