Omul se agită şi gesticulează nervos. Femeia din faţa lui încearcă să îi vorbească liniştit, dar bărbatul dă semne că nu vrea s-o asculte. Seamănă a conflict domestic, deraiat în curtea blocului, în văzul vecinilor. Nu e.

Începuse calm.

– Bună seara! Ce faceţi aici, doamnă?

L-am auzit din bucătărie: geamul era deschis, iar curtea blocului are ceva din acustica unei săli de concerte. Nu am priceput ce vrea decât câteva minute mai târziu, când bărbatul s-a enervat de-a binelea.

– Hrăneşti toate mâţele din cartier! Se adună aici, fac mizerie, sînt copii care se pot îmbolnăvi, e rahat peste tot. Lasă-le, nu le mai da de mâncare!

E un rezumat al spuselor lui, pentru că atitudinea calmă a femeii l-a făcut să se enerveze la culme şi să explice nervos şi cu gesturi largi că nu-i convine prezenţa felinelor lângă blocul în care locuieşte. În laşitatea noastră, a celorlalţi, nimeni nu a intervenit să-l susţină, deşi mulţi sînt sătui de pisicile care se urcă pe maşini şi ne lasă urme pe caroserie ori se joacă printre copii, dar şi de rahatul lăsat sub balcoane de câinii aduşi de stăpâni cretini ca să îşi facă nevoile pe spaţiul verde. Paranteză. În Occident rişti amenzi de te c… pe tine dacă animalul tău iubit îşi lasă dejecţiile altundeva decât în spaţiile special amenajate. Şi amenzile chiar se dau, nu doar sînt pe post de sperietoare.

În schimb, s-au auzit vocile stridente ale unor tanti de pe la etajele superioare ale blocurilor, care au compensat prin urlete imposibilitatea adipoasă de a ieşi în curte, să-şi apere vecina – „mama mâţelor de scară„.

– N-o atinge! urla una dintre ţaţe, când, asta n-am văzut, bărbatul ar fi prins-o pe femeie de mână.

Sînt un laş. 🙁 N-am zis nimic niciodată către hrănitoarele de mâţe şi către idioţii care-şi cară javrele în lesă. O accept până şi pe tanti – dusă rău de tot, cred că are şi acte în sensul ăsta – care hrăneşte porumbeii din curte. Dar cam te saturi să ieşi din bloc, să dai în rahat de câine şi să-ţi fugă o pisică de pe maşină, lăsând urme pe capotă şi pe geamuri. Bonus: urletele din perioada de împerechere. Şi atunci îmi vine să-i bag în născătoarea mamii lor pe toti papiţoii care se dau apărători ai drepturilor animalelor. Să le ia acasă, să le hrănească şi să aibă grijă de ele. ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ-ŢI PESE DE UN ANIMAL, NU SĂ-I DAI DE MÂNCARE ŞI SĂ-L LAŞI ÎN STRADĂ.

E ca şi cum i-ai da bani unui cerşetor şi te lauzi că eşti binefăcătorul lui, visând la diplome de bun samaritean, deşi omul doarme sub cerul liber şi nu are niciun viitor.

Nu vreau să fiu corect politic şi să merg înainte cu turma. De aceea spun: NU SÎNT DE ACORD CU PĂSTRAREA ANIMALELOR ÎN STRADĂ. Nu sînt de acord nici cu uciderea lor – aşa cum au făcut cretinii care au spânzurat joi un câine pe o stradă din Oradea (în puşcărie cu dobitoci de genul ăsta!) -, dar trebuie luate de prin oraşe şi duse la adăposturi, de unde amatorii le pot înfia. Iar dacă nu o fac, cu părere de rău, să fie trimise pe pajişti verzi, unde nu există durere… Nu de alta, dar banii publici pot merge şi spre alte zone ale societăţii.

Oare de ce deştepţii ăştia care se proclamă iubitori de animale nu plătesc din buzunarul lor ducerea şi vieţuirea animalelor străzii în adăposturi speciale, nu doar să le hrănească şi să ceară implicarea autorităţilor în întreţinerea lor? E greu să rămâi cu portofelul gol, nu?

Pentru amărâţii care m-ar acuza că am ceva cu animalele, le spun că am şi eu un câine în sat, care mi-e tare drag, pe care îl hrănesc şi căruia i-am făcut vaccinuri din BANII MEI. Nu am ieşit în stradă să protestez şi să cer drepturi pentru el. Nu l-aş abandona niciodată, iar dacă nu aş putea să-l întreţin, l-aş da cuiva care să fie în stare să o facă.