Vorba aia că în ’89 ne-am luat raţia de libertate e o tâmpenie. Libertatea nu poate fi raţionalizată. O iei pe toată sau nu. Pe bucăţi n-ai cum. Aşa şi cu bunul simţ. Îl ai sau nu. Nu poţi să-l împarţi. Sînt tâmpiţi care cred că se poate da cu raţia. N-ai cum.

 Ca jurnalist, am încercat mereu să fiu obiectiv. Să trec peste ceea ce mintea şi inima îmi indicau să scriu şi să le pun microfonul în faţă şi să le dau dreptul la opinie şi nesimţiţilor, dobitocilor, infractorilor, jegurilor umane. I-am privit – câteodată cu silă, altădată cu milă, uneori neutru – cum încearcă să mă convingă că dreptatea e de partea lor. Din punctul meu de vedere, al omului simplu şi moral, părerile lor nu aveau ce căuta în material, dar meseria are un cod deontologic de la care nu m-am abătut niciodată şi la care voi ţine şi mă voi raporta mereu. Aşa că au avut dreptul să spună TOT ce le-a trecut prin cap, chiar dacă ştiau şi ştiam ce rebuturi umane sînt.

Mi-am înfrânat mâna pe tastatură şi de cele mai multe ori am preferat să nu introduc vreo urmă de subiectivism în ştirile pe care le-am făcut sau pe care le-am corectat ca editor şi producător. Nu neg că au fost situaţii în care n-am rezistat.

Dar, în general, OMUL DIN MINE A TĂCUT şi obiectivitatea jurnalistului i-a lăsat pe telespectatori să judece medici care nu-şi făceau datoria, politicieni care au transformat minciuna în felul lor de a fi, edili care promit, dar rămân cu atât. Cu o precizare: întotdeauna au fost prezentate toate punctele de vedere!

Aici, însă, pe blog, îmi permit să fiu subiectiv. Să spun ce-mi place şi ce mă deranjează. Să le transmit direct, fără jenă, celor care au uitat să fie oameni că sînt nişte jeguri, banalităţi ordinare cu pretenţii de atoateştiutori, nesimţiţi şi inculţi care încearcă să-şi acopere incompetenţa cu ceva foi de hârtie- cică diplome – agăţate pe pereţi.

Mă refer aici la mulţi, prea mulţi medici. Nişte habarnişti, care nu au învăţat acasă ce înseamnă bunul simţ, care au făcut din „tu” o modalitate universală de adresare, care nu mai îşi îngrijesc bolnavii nici dacă le bagi bani în buzunare, care până şi în sistemul privat îi tratează pe pacienţi ca pe nişte nimicuri, privindu-i de sus, fără să-i salute, care nu ştiu unde să-şi pună ştampila (!!!!!) pe o reţetă şi care, poate cel mai rău, nu ştiu să pună un diagnostic. La ei totul este „probabil„, care se traduce, de fapt, cu „habar n-am„. O doctoriţă a ajuns să spună că o obosim şi o stresăm, pentru că i s-a cerut să-şi facă meseria şi să elibereze o reţetă pe care, până la urmă, NU ŞTIA CUM SĂ O COMPLETEZE.

Ştiu câteva nume, destul de multe, de astfel de medici. Nu le spun încă, pentru că, ironică situaţie!, am nevoie de unii dintre ei. Nu pentru mine, ci pentru cei dragi mie, dar bolnavi. Îi voi respecta, însă, întotdeauna pe cei de la urgență, de la SMURD sau Ambulanță, care își fac cu omenie meseria. Am și amici foarte buni printre ei, care sunt pe sufletul meu.

Mă refer și la taximetriști. Nu la toți, că fiecare pădure are și arborii ei buni. Dar tare mulți sînt niște birjari cu volan în mână, căcănari imbecili, nesimțiți, transpirați, puturoși, pentru care regulile sînt făcute doar ca să fie încălcate. Idioți al căror spirit gregar se manifestă doar când unul dintre ei e în pericol. În rest, nu se suportă. Am fost alături de ei când erau vânați de polițiști și zău că i-am înțeles, m-a durut când criminali nenorociți au ucis taximetriști, dar nu mai pot să tac când văd nesimțirea multora dintre ei. Luni, un pârlit de ăsta cu cupolă a ocolit mașina pe care o așteptam – SEMNALIZÂND – să iasă din parcare ca să intru în locul ei și s-a băgat el. L-am claxonat pe cretin, dar l-a durut undeva. Am parcat mașina în alt loc și când m-am dus să-i bat obrazul, boul dispăruse. I-am transmis în gând cele două cuvinte dedicate de Mo lui Foca.

De respectul în trafic, ce să mai zic? La noi nu există. E tot o chestiune de bun simţ. Pe care îl ai sau nu. Cu raţia, cum ziceam, nu se poate. Şi atunci, cum naiba să nu-ţi sară ţandăra?