Ce aveţi, domnilor, cu şefu’ de la Cotroceni? Omul nu face altceva decât să aplice dictonul inventat de alţii cu împărţitul şi condusul. Tâmpenia cu reorganizarea teritorială a stârnit doar orgoliile de bihoreni, arădeni, timişeni, ieşeni etc. Nimeni nu ştie ce se vrea cu reîmpărţirea ţării, mai rău e că nimeni nu explică pe înţelesul tuturor care sînt beneficiile sau greutăţile pe care le creează regionalizarea. În schimb, „cum să fim noi slugile Timişoarei?!” – se exprima deunăzi un arădean, ofuscat că locul său de baştină era prevăzut de „portocalii” să facă parte, alături de Timiş, dintr-un megajudeţ, condus de cel din urmă.

Dacă şi-a propus asta, Băsescu a reuşit să le dea alte teme de gândire românilor, în afară de cele pe care ar trebui să le tocăm acum: revenirea economică, creşterea puterii de cumpărare, resuscitarea şi modernizarea sistemului de sănătate. Preşedintele a acţionat ca un politician tipic român, dominat de propriile interese, nesimţitor în legătură cu ceea ce înseamnă popor, adunătura de care „geniile” care ne conduc se interesează doar când ne cer votul şi nici măcar atunci.

Cât despre regionalizarea ţării, mie-mi sună urât cuvântul şi, în plus, încă încerc să înţeleg care e logica pentru care redesenezi o ţară, aşa, când nu poţi dormi din cauza cucuvelei de la Cotroceni. Minciuna că „aşa ne cere Europa” n-o înghit, iar jonglatul cu variantele de tăiere a tortului numit România în combinaţii tipice pentru caiac-canoe, 8+1 sau 8+2, cu ţinuturi speciale, printre care şi ciudăţenia „Partium„, mă face să mă gândesc că pe unii îi chinuie talentul la jocuri pe spatele românilor.

Şi, de parcă nu era de ajuns că televiziunile de ştiri au avut ce toca prin studiouri, cu „specialişti” care au făcut din datul din gură o meserie de succes, istoricul de la Cotroceni a mai livrat-o pe aia cu regele Mihai. S-a răsculat atunci monarhismul din toţi vorbitorii de pe ecran, audienţa a crescut din nou la talk-show-uri şi „El Lider Maximo” a mai aruncat un bolovan în apă, după care s-a retras strategic, ca să admire efortul celor ce se aruncă vitejeşte să o scoată. Între timp, bugetul spitalelor a mai scăzut cu câteva zeci de procente – vezi cazul „Judeţeanului” din Oradea -, pensionarii leşină în soare, la promoţii de 3 uleiuri la preţ de unu, salariile continuă să dureze doar două săptămâni, iar infractorii fac ce vor pe şosele şi aiurea, că poliţiştii nu-i pun nici măcar să sufle în fiole.

Sunt republican, că-mi place să cred că am dreptul să-mi aleg singur cine să mă conducă. Însă nu-s mândru defel, de parcă ar trebui, de niciun preşedinte pe care l-am avut până acum, că nu văd nicio îmbunătăţire în ţară. Cât despre rege, există istorici care să-şi spună părerea, pe mine nici nu mă încurcă, nici nu mă ajută. Nu-s mironosiţă să îmi duc palmele la obraji şi să rostesc suav „Vai, săracu’ rege, l-a atacat balaurul Băse!” şi nici nu o să-l aplaud pe preşedinte pentru „curajul” de a se băga singur în gura lupului monarhist.

Dar parcă avem alte probleme de rezolvat. Stăm prea mult cu mintea la trecut, în timp ce alţii care privesc în viitor sînt deja într-o altă dimensiune spaţio-temporală.

CONCLUZIE: Mie, unul, politica românească îmi stârneşte reacţii de scârbă, amuzament , enervare ori uimire. Nu o pot trece cu vederea, că ne conduce şi ne îndrumă, vorba cântecului, „ca o mamă (ne)bună”, dar nici nu mă pot raporta la ea ca la o situaţie normală.  Pentru că nu e. Politicienii români sunt campioni ai anormalului, ai compromisului dus la extrem şi ai limbajului colorat, ironic şi violent. Au nevoie clară de psihologi, mai ales că mai nou prezintă semne de dat în mintea copiilor: unii par pasionaţi de arme de jucărie şi vin la şedinţe cu pistolaşe, pe care le ţin prin serviete şi le flutură prin faţa ex-comisarului Moldovan. 😉