Nu-s defel fanul curselor moto de viteză. Pur şi simplu nu mă pasionează, aşa cum, de exemplu, îmi plac întrecerile de formula 1. N-am nici aici o explicaţie, aşa cum nu-mi explic de ce sînt în stare să mă uit ore în şir la săriturile cu schiurile ori la snooker.

În schimb, mă declar pasionat de uitatul după motocicletele astea mari, pe care abia în studenţie am aflat că le cheamă choppers – „ceapăr” pentru noi, românii. Spun uitatul, că deocamdată doar le admir oriunde le văd. M-am declarat captivat şi de serialul de pe Discovery, de acum câţiva ani, cu motocicletele americane din Orange County. N-am condus încă niciuna, deşi în copilărie am mers, pe locul din spate al motorului vecinului meu Ghiţă, o „albăstrea” sovietică, mare cât o zi de vară şi cu un tunet 😀 în loc de tobă de eşapament.

Nu neg că visez ca într-o bună zi s-o urc pe Neia mea pe chopper-ul Harley al familiei noastre şi să ne plimbăm pe nişte drumuri de alea ca-n filme, cu pleata-n vânt. 😉 N-am idei rele, nu?

Ultima dată am văzut nişte superbităţi expuse în vitrina unui show-room din Viena. Am stat şi ne-am uitat la ele de era să trezim suspiciunile paznicilor. Dacă aflau că sîntem români, clar că ne legitimau. Oricum, le-am făcut poze direct prin vitrină, pentru că, din păcate 🙁 , salonul era închis.

Tot acolo era şi o veritabilă motocicletă de poliţie americană, oferită oricui ar fi plătit pentru ea în jur de vreo 10 mii de euro. Jur că, dacă aveam banii ăştia, o treceam în declaraţia de avere. Avea şi girofare şi sirene – ştiu că nu am voie cu ele, dar chiar avea toate dotările din timpul serviciului de pe străzile vreunui oraş american. 🙂

Cu ocazia asta mi-am amintit de o altă bijuterie pe două roţi pe care am întâlnit-o acum doi ani, într-o seară vieneză.