Am iubit mereu meseria pe care uite că o fac de 14 ani. De altfel, dacă nu o îmbrățișezi cu o nebunie greu de înțeles de alții, dar și greu de explicat, n-are rost să intri în presă. Prima legitimație am primit-o pe când alergam pe jos după știri, cu pantofii găuriți și cu două-trei perechi de blugi pe care le purtam pe rând – mașina era un lux de care mă bucuram rar în primii doi ani, cei de la ”Jurnalul de dimineață”. Spre mirarea multora, care credeau și încă mai cred că jurnaliștii sînt mai bine plătiți decât majoritatea românilor, n-am câștigam niciodată sume mari, motiv pentru care băgam capul în pământ când eram obligat de cheltuielile esențiale să accept bani de la părinți.
N-am știut niciodată să fiu un șmecher de presă, să mă descurc, să mă folosesc de relațiile pe care mi le-am făcut ca să obțin un folos personal sau să cer mai mult pentru ceea ce făceam. Consideram că alții vor vedea cât mă zbat și cât alerg să iasă totul bine și nu-mi făceam reclamă – vorba aia de lemn: ”lăsam faptele să vorbească”.
Ca urmare, am avut ani la rând același salariu în aproape toate locurile în care am lucrat; în schimb, de o mașină de serviciu cu care să merg spre casă nu am beneficiat niciodată (am luat una pe numele meu la TTV, ca să o folosească redacția, dar am fost nevoit să plătesc stricăciunile făcute de cei care o conduceau – altfel nu-mi primeam cartea de muncă).
Am acceptat totul de dragul a ceea ce făceam.
Și, culmea, stresul inevitabil în media mi se părea ușor de îndurat. Aveam timp să fac și altceva, nu trăiam doar prin articolele sau știrile pe care le făceam. Paradoxal, 🙂 și ziariștii sunt oameni, deci mănâncă, se distrează, merg la film, citesc, se bucură de concedii…
Doar că presa, la fel ca întreaga țară, se schimbă și începe să nu mai semene cu ceea ce eu – un mare conservator în ceea ce privește principiile și un mare amator de evoluție în toate aspectele vieții – am învățat.
Nu se mai pune accent pe calitate, e nebunie în ceea ce privește cantitatea.
Sînt zeci, sute de televiziuni, multe de știri care cer orice, oricând, oricum. Din asta rezultă informații care de multe ori au subțiri legături cu realitatea, și așa hiperbolizată de dragul senzaționalului. Nu contează că la tine în zonă nu plouă, tu caută de nebun un loc inundat. Nu are importanță că viscolul a închis două drumuri naționale, tu scrie că a transformat întregul județ într-un iad alb. Degeaba îți faci meseria onest, vine unul/una de la centru care are pretenții de mare profesionist (poate că și e, dar și-a uitat modestia pe cuier, când a plecat de acasă) și îți amintește că trebuie să scoți o știre, altfel ești un zero barat.
Stresul și nesimțirea, dublate de goana după senzațional, care domnesc în mare parte din presa românească, sînt din ce în ce mai greu de îndurat.
Nu mai ai timp să faci nimic, nu mai ai timp suficient pentru familie ori prieteni, te transformi într-un simplă mașină de livrat informații. Un robot pentru care viața personală se reduce la câteva ore pe zi, fără weekend și fără o latură financiară mulțumitoare. Mulți jurnaliști nu crâcnesc, pentru că au nevoie de un loc de muncă pentru a-și întreține familia; alții aleg să plece în domenii total diferite. Omul cel mai important, reporterul, e tratat ca un semi-nimic, uitându-se că fără el șefii nu ar exista.
Paranteză. Colegul Bunoiu îmi lipise în urmă cu ceva vreme eticheta de ”patriarh al știrilor” 😀 Recunosc, sună măgulitor, dar nu prea are legătură cu mine. I-am tratat mereu ca pe niște colegi pe reporteri, cameramani, monteuri sau oameni de emisie, nu ca pe o turmă pe care sînt pus să o conduc. Închid paranteza.
Îmi amintesc că la prima mea ieșire în Occident m-a uluit pur și simplu relaxarea pe care o citeam pe fețele tuturor celor pe care îi vedeam.
Sînt convins că au și ei stresurile lor, dar știu să le gestioneze, au un stat care îi ajută, nu le pune piedici, au legi și principii solide și mai au organizare, logică și nomalitate. Știu să trăiască și, dacă își văd de treabă, câștigă suficient să o facă bine. Iar felul lor de-a fi se reflectă și în televiziune, extrem de bine organizată și chiar ”plăcută la privit” 🙂 , nu refulând răutate și obscenități, ca la noi.
Mi-aș dori enorm ca și noua televiziune în care ne vom integra în curând să fie un astfel de produs occidental. Fără încrâncenarea și răutatea mioritică, fără orgolii, fără urlete, fără scandaluri, fără mârlănii, fără stres gratuit, fără umflarea cu pompa a unor subiecte, fără să facă abstracție de familie, de valorile morale de care nu avem voie să uităm. Sînt sigur că se poate. E obsesia unui jurnalist poate neînsemnat, dar corect și încă pasionat de ceea ce face. Și mai e dorința unui om îndrăgostit de familia lui, pentru care își dorește timp ca să trăiască bine și frumos.
P.S. Continui să susțin că o televiziune locală – cu știri și emisiuni, nu un apedince al unui post-mamă din Capitală – e inimaginabil de importantă pentru locuitorii unui oraș sau al unui județ.
Niciodata nu am regretat ca am ales sa faca presa. De mic mi-am dorit asta si visul mi s-a implinit. Dar nu poti sa nu te uiti in jurul tau si sa nu-ti doresti sa schimbi ceva. In primul rand, e dureros cand te uiti la mass-media locale si vezi ce fel de oameni s-au perindat prin redactiile oradene. Tot felul de tinerei care nu au avut nici o tangenta cu presa si care nici macar nu si-au dorit sa lucreze in presa, dar s-au bucurat ca li s-a oferit un loc de munca. Iar cu prima ocazie ivita, au si parasit corabia. Am patit ceva de genul asta in urma cu cativa ani, cand lucram in alta parte. Aveam pe atunci un salariu, sa-i spunem nici mic, nici mare. Lucram deja de doi ani in acea institutie, cand a fost angajat un nou reporter. O persoana care nu a mai avut nici o tangenta cu presa, care nici macar nu stia foarte bine cine e prefectul, cine e presedintele consiliului judetean si care sunt rolurile indeplinite de institutiile pe care le reprezeinta. OK, nici o problema, se poate invata. Dar mi s-a parut strigator la ce sa-i ofer acelei persoane acelasi salariu pe care il aveam si eu. Iar in acea vreme, aveam deja experienta in presa, eram scolit in domeniu si aveam si vechime in acea redactie. Sa procedezi asa mi se pare cea mai mare umilinta posibila si lipsa de respect fata de angajat.
Sincer, sper si eu ca, incet-incet, se va intra in normalitate in mass-media romaneasca. Oricum, pe mine tot in domeniu o sa ma gaseasca schimbarea.
Citind postarea ta, m-am regăsit. Din păcate, în Oradea, salariile sunt destul de mici, în presă. Eu tind să cred că aşa vor fi multă vreme de aici înainte. Îmi aduc aminte o şedinţă din urmă cu vreo 2 ani, când un domn de la Transi (acel domn se cheamă G. Ursu) a venit să ne anuţe că salariile vor fi diminuate cu 10%, dar nu e nicio problemă, putem să recuperăm banii pierduţi, dacă aducem publicitate :))). E greu să-i ceri unui reporter să aducă ştiri de calitate, când tu îi dai un amărât de salariu, şi în plus, îl mai pui să aducă reclamă. Nu am putut să înţeleg niciodată acest lucru, şi nici nu am pus în practică ideea acelui domn (care evident nu are nimic de-a face cu presa).
Am avut şi eu colegi care au venit de pe băncile facultăţi, dar care, din prima lună au primit un salariu mai mare decât alţii cu o vechime de patru sau şase ani.
Şi da, la Adevărul am aflat cum e să transformi un „tău” într-o viitură, un camion cu flori în cel mai periculos virus adus din Olanda în România, sau cine mai ştie ce tamponare în cel mai cumplit accident din ultimele şase luni :). Toate acestea trec, însă, atunci când la mijloc e pasiune. Eu nu cred că mass-media românească va intra în normalitate prea curând, dar poate mă înşel. Tu ai mai multă experienţă în „breaslă” şi poate un feeling mai bun :).
Mai spunea un anume deontolog al presei, ca televiyiunile ofera ceea ce cere publicul. Nimic mai fals. Publicul este cel care consuma ceea ce ii ofera televiziunea. Mass media are puterea de a forma un obicei de consumator pentru telespectator. Si unii se folosesc de schema asta pentru indobitocirea oamenilor si orientarea lor in directia dorita. Nimic nu e mai gretos in opinia mea la TV decat emisiuni gen cancan, Capatos, Atac direct, care nici mai mult nici mai putin ridica la nivel de virtute cele mai urate si mai abjecte atribute umane. Balacareala, cearta, agresiunea de limbaj si fizica ne sunt prezentate zilnic ca niste lucruri normale pentru societate, iar romanasul sta prostit si urmareste cu interes, fara sa sa-si dea seama ca incet incet retrogradeaza intelectual. Deasemenea mai exista mai ales prin iubita noatra capitala asanumitii asasini media care se acupa cu distrugerea sistematica a unei tinte asa cum e cazul in opinia mea a antenelor sau realitatilor care au un obiectiv clar. Iar numitii ziaristi, platiti regeste, asta fac de dimineata pana seara, pana la patetism, asculta orbeste de patronul lor plin de interese si mitraliaza ani la rand tinta cu stoicism. E chiar hilara treaba cum ca ei sunt de partea poporului (preluare strategie OTV) si numai ei au dreptate iar restul fraieri. Iar numai patronul lor nu are nici un interes saracul, restul sunt plini.
E clar necesara o purificare a presei romanesti dar interesul politic limiteaza acest deziderat. E mai usor sa influentezi o turma de animale indobitocite continu cu tate, cururi, blonde, brunete, ca doar de la Cezar incoace se stie ca e bine sa dai poporului paine si circ. Paine mai putina ca e criza dar se suplineste, slava Domnului, cu circ la greu.