Înainte să vină frigul și ploile peste noi, înainte să umplu lăzile cu lemne și să simțim în aer miros de fum ieșit pe coșul casei, ne-am pus noi – eu și Neia mea – să scoatem din struguri toată dulceața adunată de-a lungul unei veri mai calde uneori decât pot eu să suport.

Avem în curtea din sat o vie, o parte chiar eu am îngrijit-o de când era un biet fir care se chinuia să se ridice spre soare. A făcut anul ăsta niște struguri 🙂 pfaiiiii, dulci, mamă, mamă. Unii albi, alții negri de pătau bine de tot unde cădeau. Am mâncat din ei toată toamna, și nu doar noi, ci și hoardele de viespi care dau atacul anual la bunătatea din ciorchini. La un moment dat, când ne-am dat seama că n-o să biruim să-i trecem constant în meniu și riscăm să-i pierdem, am decis să îi transformăm în must. Am pus mâna pe foarfecă și într-o după-amiază am adunat câteva găleți de struguri.

În lipsa unui storcător tradițional – sîntem, totuși, orășeni – Neia mea a luat mașina cu care de obicei scoatem sucul din roșii și a încercat mustul cu degetul. 😉 Drept e că au ieșit vreo 15 litri de lichid dulce de tot, buuun cât cuprinde, dar… N-a vrut să reziste și, chiar dacă Neia mea l-a tratat cu conservant, ca să nu fiarbă, n-am avut noroc de primul nostru must din recolta proprie.

Recunosc, ne-a părut rău, dar asta nu înseamnă că nu am băut must toamna asta. O vecină ne-a cadorisit cu câțiva litri pe care i-am topit de parcă noi i-am fi făcut. 😀

Anul viitor sîntem siguri că vom avea mustul nostru. Măcar din simplul motiv că avem ambiția să-l facem bun de tot, cum ne place nouă. Și ne place… de numa’-numa’. 🙂