Formularea ”prin ploaie, vânt furtună și zăpadă” se aplică perfect în cazul oamenilor de live – în traducere, a reporterilor care transmit în direct de la fața locului 😉 sau din fața redacției. În general, telespectatorii văd doar un chip și aud o voce care le turuie informații, având în spate un bloc, o casă, un copac ori ceva băieți care urlă și agită pancarte cu care dau în cap jandarmilor – mai rar, e drept.

Puțini știu cât îngheață la cadru reporterii, cât aleargă să afle informații și cum silabisesc minute în șir – uneori zeci de minute – niște informații pe care nu au voie să le greșească, pentru că altfel se supără producătorul și șefii producătorului, care stau la cald și au cam uitat de când mergeau și ei pe teren și făceau frigul în fața camerei.

(colegii mei Florina și Cristi, la un live despre, evident, iarnă și frig – zăpada în care stăteau n-a rezistat mult, pentru că am atacat-o eu cu Niki, cu lopețile)

”Asta le e meseria, ce le tot plângi de milă?” – mi s-ar putea da replica. Nu plâng nimănui de milă. Observ doar. Am fost și eu om de live, am stat în fața camerei, alături de cameraman, zeci de minute la rând, nebăgat în seamă de regie, care nu se sinchisea să îmi comunice că nu intru ÎNCĂ 🙁 ca să fug să mă încălzesc puțin. Mi s-a spus să tac și să îndur, că doar lucrez în televiziune, deci câștig bine și sînt bine văzut în societate. Asta în perioada în care mie îmi sufla vântul prin buzunare și doar dragostea față de televiziune mă ținea în branșă. Apropo de asta, de câte ori am fost făcut fraier – și eu și alți colegi – că ne-am făcut meseria corect, iar alții râdeau de noi, băgau banii în buzunar și pozau în oameni de presă. Cât despre văzutul bine în societate…

Să ne lămurim: adevărații jurnaliști fac presă din pasiune. Nu se plâng de greutăți; din când în când povestesc chestii interesante despre meserie, fără să vrea să atragă atenția în acest fel asupra lor, ci să ridice puțin cortina care le acoperă culisele profesiei. Din păcate, nu pun bază pe salariu, iar asta o știu și cei care îi plătesc – cu unele excepții. Puțini patroni țin la oamenii lor. (Nu-l ridic în slăvi pe cel care deține firma la care lucrez, dar am simțit mereu bun simț și interes din partea lui.)

Mă înclin în fața celor care îndură frigul, înjurăturile și nesimțirea și se zbat să aducă în față informațiile esențiale pentru privitor – cel care contează cel mai mult în meseria asta.