Greu de răspuns. Într-o ţară în care capul plecat sabia nu-l taie şi în care yes-menii – modernul termen pentru pupincurişti – sunt mai apreciaţi decât cei care îşi cunosc meseria, dar nu se îndoaie să-şi ţuguie buzele în rostirea cuvintelor care mângâie urechile şefimii, nu e loc de ONOARE. Nu mai pune aproape nimeni preţ pe ea.

Cei care au ceva de spus sunt din ce în ce mai puţini. Preferă să tacă, pentru că vremelnicii (!) conducători, ajunşi din motive pe care doar Dumnezeu le cunoaşte în posturile pe care le ocupă, urlă, jignesc, înjură şi le acoperă vocea şi numărul. Ei sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, atoatecunoscători, dar nu au ONOARE.

ONOAREA e un dar al Celui de Sus pentru om. Sîntem de acord cu asta, nu? Şi atunci de ce să nu-l folosim? Să ne ridicăm privirea din ţărână, să nu mai tăcem şi să spunem ce avem de spus, tare şi răspicat. Vom supăra multă lume, corect. Dar e oare mai important să stăm în pătrăţica noastră şi să nu cumva să clintim neuronul idioţilor sau să respectăm porunca Divinităţii de a creşte puternici, frumoşi, credincioşi cuvântului dat şi principiilor morale, adevăraţi oameni de ONOARE?

Răspunsul şi-l dă fiecare, în funcţie de verticalitatea coloanei, afectată sau nu de scolioza dată de gunoiul social în care ne învârtim de ani şi ani.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=s3imDkvTxWc [/tube]