Zilele trecute, un colet pe care l-am comandat de la Bucureşti – husa pentru telefon – m-a obligat să trec pe la Oficiul Poştal 9, cel de la Zig-Zaguri, din Rogerius. Gravă eroare!

Să mă explic.

N-am vrut să plătesc încă 25 de lei – pe lângă cei 38, cât valora husa – ca firma să-mi trimită printr-un curier rapid produsul comandat. Mi se părea aiurea, mai ales că la evomag, pentru telefon, curierul a fost din partea casei. 🙂 Aşa că am preferat să plătesc doar 10 lei şi să aştept două-trei zile ca să-l ridic de la poştă.

Până la urmă cele trei zile au devenit cinci. 🙁 Şi asta a fost prima dezamăgire. A doua am simţit-o în momentul în care am intrat în poștă. Jur că m-am simţit ca şi cum o maşină a timpului m-a trimis înapoi, pe vremea regretatului mitraliat la Târgovişte.

La rând

Am trecut de grilajul de fier şi de a doua uşă şi, timp de câteva secunde, am rămas în ceaţă. Vreo 20 de persoane se înşiruiau pe lângă pereţi şi aşteptau răbdătoare la un ghişeu. Şi el nedefinit, la fel ca logica după care s-au pus la coadă cei dinăuntru. Ăsta a fost motivul pentru care am avut nevoie de orientare în spaţiu şi de tradiţionala întrebare „staţi la rând?” ca să-mi găsesc locul lângă un perete maroniu – fără niciun subînţeles – unde am devenit coleg cu nişte pliante prin care eram îndemnat să folosesc serviciul rapid al poştei. Ironic, nu? 😀

– Haideţi, strângeţi rândul, că vin alţii şi se bagă în faţă şi o să vă supăraţi!

Tanti de la ghişeu este convingătoare şi imediat rândul se strânge. Avansez câţiva metri buni şi ajung lângă uşa pe care intrasem cu vreo 5 minute în urmă. Încep să transpir – la atâţia oameni înăuntru, nu era de mirare – şi trimit o fată la rând, că se băgase în faţa mea. Credea, probabil, că-s bodyguard proptit la uşă, nicidecum component al unei cozi.

În ritm de melc

Au mai trecut 10 minute şi am reuşit să trec de uşă, neuitând să verific din ce în ce mai des ceasul. Am timp să analizez încăperea. Mobilă veche, anunţuri scrise la imprimantă şi lipite cu scoci pe tăbliile de lemn, nişte flacoane cu ceva lichid de spălat vase – cred, detergent şi caiete şi cărţi de colorat cu „Superoul„, un puşti cu chiloţi şi pelerină roşii, copie autohtonă a americanului Clark – Superman – toate puse la vânzare, cu preţul scris cu carioca.

Tanti de la ghişeu se mişcă agale, deşi nu are o vârstă care să-i interzică viteza. La celelalte ghişee se dau tot felul de acte, documente, chestii şi se aude din când în când zgomotul unei imprimante care pare alcătuită din ace. Uşile au geam – îmi sare gândul la uşile din casa bunicii şi caut instinctiv perdeaua prinsă între două mici cuie. Nu e, la fel cum nu există nici vreo urmă de vopsea proaspătă pe uşa de la depozit.

Lumea începe să se agite, comentează. O roşcată din faţa mea scoate un telefon şi vorbeşte afectată cu persoana de la celălalt capăt al firului. Mă surprind râzând în gând: i-am văzut unghiile multicolore şi ascuţite, cred că sînt împrumutate de la vrăjitoarea din Hansel şi Gretel. 😀

Poc! Întuneric! Mă întorc surprins şi văd un puşti de vreo 3 anişori care descoperise întrerupătorul de pe un perete şi se juca cu nervii celor de la coadă. „Nem sobot”, îi trânteşte maică-sa, fără efect. Puştiul continuă să alerge, să strige. Trânteşte şi nişte uşiţe ale căsuţelor poştale pentru care mai că aş băga mâna în foc că au ascuns în ele şi niscaiva documente ale lui Menumorut, puse de însuşi fostul baron local de acum câteva sute de ani… Sînt simpatic, nu? 🙂

După 30 de minute

Poate, dar atunci eram extrem de nervos. Trecuseră 20 şi ceva de minute de când aşteptam şi în faţa mea stăteau încă 4 persoane. O tanti blondă de la un alt ghişeu a venit să-şi ajute colega şi a preluat tichetul unei persoane din faţa mea, aşa că au rămas doar trei… ca în cântecul cu elefanţii şi pânza de păianjen. A fost doar un puseu de colegialitate. O tanti venerabilă şi cu pungă neagră în mână, nervoasă că poştaşul nu a căutat-o acasă, ci i-a lăsat doar un bilet cum că trebuie să vină per pedes apostolorum la poştă, cere explicaţii şi tanti blondă de la ghişeu o preia.

Mă uit la ceas – au trecut 30 de minute fix de când m-am aşezat la coadă şi, în sfârşit – aleluia!,  ajung să-mi cer şi eu coletul. Tanti bănuieşte că, după moacă, nu vreau o cutie de la Avon ca mai toate persoanele de gen feminin ce fuseseră în faţa mea (aşa se explică o parte din înghesuială – e ziua Avon! 😀 ) Îmi dau seama că e ecologistă convinsă, poate şi vegetariană – i-am observat nişte nuferi pe desktopul calculatorului – şi nu îndrăznesc să mai zic nimic (eu sînt carnivor fără limite 🙂 ). Aştept doar să caute în cămara din spate coletul meu, mic şi amărât faţă de damele Avon de la rând, şi mulţumesc ceremonios, neuitând să le transmit în gând că-mi bag picioarele în serviciile lor.

No regrets

Aşa că după trei zile care au fost cinci şi o jumătate de ore de stat la coadă în căldură şi transpiraţie m-am despărţit fără regrete de poşta română. Am păşit hotărât afară, nu înainte de a calcula că pentru 1.000 de lei Ionuţ, amicul meu zugrav-instalator-electrician ar pune la punct întreg oficiul. Aşa măcar ar căpăta şi locul ăla o faţă mai apropiată de vremurile moderne.

Spre comparaţie, curierul care mi-a adus telefonul a venit unde mă afla în acel moment, nu m-a taxat cu nimic şi am terminat hârţogăria în mai puţin de două minute. Vedeţi de ce e aproape de faliment instituţia care ni i-a dat pe poştaşi, persoanele cele mai aşteptate în anii ’90?