Te uiţi la ei şi îţi dai seama că iubesc baschetul. Trăiesc din plin fiecare meci, explodează de bucurie la fiecare coş al favoriţilor şi îl inundă pe arbitru ori pe adversar într-o mare de fluieturi şi huiduieli. Nu stau o secundă pe loc şi flutură, flămânzi de spectacol şi de victorie, fulare cu însemnele echipei favorite. Cunosc regulile şi ştiu când să ceară „3 secunde„, „tehnic” sau „paşi„. 🙂 Şi mai ştiu să fie corecţi, să-i aplaude pe adversari, recunoscându-le, când e cazul, superioritatea…

Sînt „leii roşii„, suporterii baschetbaliştilor de la CSM Oradea, responsabilii cu atmosfera şi cu dirijarea aplauzelor 🙂 din Arena „Antonio Alexe”. Îi ştiu din văzute – mă uit şi eu la televizor. 😉 Duminică, după mult timp, i-am văzut faţă în faţă. De fapt, i-am văzut din cealaltă parte a sălii, de lângă băncile de rezervă, de unde am urmărit meciul cu Asesoftul – că mie aşa mi-au rămas în memorie cei de la CSU Sibiu.

„Leii” din tribună au adus cu ei şi un înger. Ca să le amintească băieţilor de pe parchet că sala din Oradea este casa în care, de opt ani, sălăşluieşte sufletul lui Toni Alexe. Fetele şi băieţii în roşu i-au adus fotografia şi au încadrat-o cu aripi de înger. Un semn că cei rămaşi se înclină în faţa sufletelor mari.

Şi a mai fost un moment în care prezentul a aplaudat, în semn de respect, trecutul. Zoltan Gellert, fost jucător de naţională şi unul dintre componenţii echipei Dinamo Oradea, care cucerea locul 3 în clasamentul campionatului naţional de baschet în 1992 (nu ştiam, dar m-au ajutat colegul Adi Ciucuriţă şi amicul Google) a efectuat primul angajament al meciului.

Păcat că seara frumoasă de baschet din Oradea nu s-a terminat aşa cum şi-au dorit suporterii din „Antonio Alexe„. Băieţii noştri au pierdut – 75-84 – cu Sibiul.

Dar nu-i bai! 🙂 Avem un „vrăjitor” care a arătat că deţine reţeta poţiunii care îi poate purta elevii spre Final-Four-ul campionatului. Plus un public pe măsură.

Deci, de ce să nu gândim frumos? 🙂