Deontologie şi bun simţ

Dorinţa de a afla adevărul, legea supremă după care AR TREBUI să se conducă un jurnalist, nu exclude și un minim bun simț. Iar acesta se completează perfect cu perseverenţa şi cu tupeul. Atenţie! Vorbesc despre tupeu, nu despre mârlănie ori despre transformarea jurnalistului în inchizitor, cum se practică de-o vreme în România.

Nu o fac o analiză a accidentului de avion din Apuseni. Sînt alţi vreo 20 de milioane care o fac. Mai nou, românul ştie să ancheteze prăbuşiri de avioane. Ştie să trianguleze, să acuze, să calculeze altitudini şi să degivreze aripi. Fotbalul, politica şi femeile sînt pe planul doi. Până şi Drăguşanca şi-a dezumflat ratingul. Am o opinie, dar aici nu fac analize. Vă povestesc o banală întâmplare.

Un jurnalist face rost de o informaţie.

Nu esenţială, dar importantă într-un anume context şi exclusivă, pentru că alţii nu o au. Deocamdată. Jurnalistului i se pune o condiţie, de bun simţ, de către omul care îi dă datele. Spuneţi-i sursă, aşa e limbajul branşei. Minimul bun simț înseamnă şi respectarea cuvântului dat. E o lege a unui om vertical, nu doar a meseriei. Jurnalistul acceptă şi  transmite condiţia mai departe. Toată lumea îşi dă ok-ul. Când trebuie pus totul în aplicare, condiţia e încălcată. Sec!

Nu moare nimeni după. Şi nici nu-i pasă nimănui că jurnalistului îi crapă obrazul în faţa celui căruia i-a dat cuvântul. „Lasă amu’, nu-i capăt de ţară. Se petrec lucruri mult mai importante.” E şi asta o atitudine de băgat piciorul. Nu spusă, ci afişată.

Luni seara. Seara accidentului. Disperaţii de dincolo de sticlă s-au tâmpit definitiv. Sunt mai galbeni decât burtierele care clipesc mai ceva ca nişte girofaruri. Unii plâng, alţii urlă, unii îl acuză pe Băsescu, alţii pe Ponta. Sînt uşurat când îi văd pe Alice Iacobescu, mai întâi, şi pe Prelipceanu, mai apoi. Sînt jurnalişti, nu nebuni exaltaţi. Asta chiar dacă informaţiile dau năvală de peste tot şi nu te lasă să respiri.

Constat că încrederea e lucru mare, care poate fi acordată unui număr MINIM de persoane!

Încă învăţ lucrul ăsta şi fac eforturi să stau la locul meu. Dar mă roade să îmi fac meseria, aşa cum am învăţat în anii ăştia de presă. Şi mă disperă cei care au impresia că le ştiu pe toate, neţinând cont de nimic.

Salvatorii îşi fac cu greu loc prin marea de cameramani. Aşa se vede la televizor. Chiar nu s-a găsit nimeni să facă loc răniţilor şi salvatorilor? Debandada a fost maximă printre autorităţi. Şi la coordonare, şi la comunicare.

Oare mai are cineva încredere în noi, în jurnalişti?

6 Comments

  1. Respect ….pentru unii ! NIMIC nu mai este la fel ca…. Si nu vorbim doar despre presa! De-profesionalizarea se pare ca este un ţel! Ca tort vorbi’si despre presa:online-le face si desface … Goana dupa unici si vizualizari ,unii o ascund sub mantia senzationalului/socantului sau al unui…..later edit ! (prea „tirziu” de obicei.Raul este deja facut! )

    1. @smurdbihor: Nu știu dacă ai văzut, dar gunoaiele din online au publicat fotografia cu Iovan mort în avion. Ce rost avea? Pentru o audiență care dispare ca fumul, formată din obsedați de sânge și cadavre? Și eu am făcut rost de fotografii, nu pe bani – așa cum zic retarzii – ci pe buna credință a omului care le-a făcut. M-a rugat doar să le blurez. I-am spus să nu mi le trimită, că e mai sigur așa. Până la urmă mi le-a dat pe toate, iar eu am postat pe facebook doar cele în care nu se vede cadavrul. Iar pe post a apărut, în plus, o fotografie blurată, luată de departe. Nicidecum detalii, ca la gunoaie.
      Dar omul de rând ne ia pe toți la grămadă. Toți jurnaliștii sîntem pentru ei hiene. Știi cât doare când pentru niște retarzi sîntem toți băgați într-o oală?

  2. E suficient sa urmaresti „antenele” ca sa ajumgi sa-ti fie scarba de jurnalisti (desi acolo nu jurnalistul ca persoana te scarbeste, ci modul grosolan in care postul manipuleaza informatiile si distorsioneaza realitatea)

    1. @vasi: Jurnaliștii își fac treaba peste tot în lume. După aceea intervin „dăștepții” care le știu pe toate și schimbă tot. Dau alte interpretări, se folosesc de informații să atace, să muște, să își bată joc. Ăștia sînt problema!

  3. Eu cred că mai degrabă e un revers al medaliei. Şi unii jurnalişti au tendinţa să generalizeze spunând că toţi medicii sunt şpăgari, că toţi profesorii iau mită sau că toţi politicienii sunt corupţi. De ce ne-am supăra pe cei care spun că toţi jurnaliştii sunt nişte nesimţiţi (pune aici apelativul pe care îl consideri de rigoare)?

    1. Jurnaliştii de care vorbeşti tu reprezintă acea parte – uriaşă, din păcate – a breslei făcută, ca în armată, la apelul de seară. Lipsiţi de cunoştinţe elementare din domeniul pe care îl păstoresc şi cu pieptul bombat, că doar no, lucrează la teve sau la ziar, cataloghează la grămadă. E mai simplu aşa, prin generalizare; nu trebuie să-şi uzeze neuronul şi atunci zic „toţi e răi!” Din fericire, în presă mai sînt profesionişti care gândesc şi acţionează cu verticalitate.
      Şi printre medici sînt oameni şi gunoaie – dar acolo proporţiile sunt, din fericire, altele. Eu cunosc o mulţime de doctori faţă de care am tot respectul. Dar sînt şi nemernici, o groază.
      Cât despre politicieni, cred că îi număr pe degetele de la o mână pe cei care merită votul meu.
      Profesorii… hmmmm, nu mai sînt cei de altă dată. Nu uit niciodată un protest de acum câţiva ani, când ameninţau că nu vor încheia situaţia la final de an. A fost de ajuns un semn din partea liderilor de sindicat şi, chiar dacă nu au primit ce au cerut, s-au întors la catedră. Cică să nu sufere elevii. 🙂 Simpatică explicaţie! Păi, şi atunci ce era cu ameninţările?
      Şcoala românească s-a transformat şi nu în bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.