O port mereu cu mine, de atât de mult timp încât nu mă pot despărți de ea. Bine, ca orice om, am și eu lucruri de care nu mă despart. Unele le-am primit de la Neia mea, altele de la mama. Sînt parte din mine.

Fotografia de acum mai bine de 30 de ani îmi amintește de copilărie, de faptul că nu m-a născut mama direct reporter, realizator, producător ori editor. Da, eram încruntat și încăpățânat și atunci 😉 , dar am fost un copil care a trăit normal, într-o familie care s-a chinuit să-i asigure tot ce avea nevoie. Iar dacă râde cineva când o vede, vă înțeleg: și eu zâmbesc când mă uit la ea.

Scurte explicații.

Mai întâi, scuze pentru pantaloni. La… șliț mă refer. Bănuiesc că era stricat fermoarul. Sau că uitasem să-l ridic după.. mă rog. 🙂 Ce vreți, aveam doar 4 ani! Aveam breton, eram încruntat – cred că nu eram pregătit să apar pe film -, dar mama zice că eram cuminte și ascultător. Sau cel puțin așa îi place memoriei sale de mamă să rețină. Un calcul simplu ne arată că fratelo nu avea decât 2 ani – voia în brațe și era bucălat și blonduț, față de mediteraneanul devenit între timp 😉 -, iar mama abia împlinise 30 de ani. Era cu mult mai tânără decât sînt eu acum.

Dacă bine țin minte din ce îmi povestea mama, fotografia asta o surprinsese într-o perioadă cu ghinion, în care greutățile vieții se combinau cu problemele de sănătate. Nu mai știu cine ne-a fotografiat, dar țin minte colbul din curtea bunicilor de la Nimăești și pe mătușa bătrână nimerită întâmplător prin cadru. Și căputul de lemn, via din curte, casa veche, de voioagă, din dreapta pozei – mda, nu se vede, știu!

De remarcat și bretonul „după blid” al subsemnatului și costumul deux-pieces al lui fratelo, combinat cu ghetuțe dă lac de la magazin. Iar mama cred că era deranjată de papucii de plastic. Așa că a preferat varianta mult mai naturală a păstrării legăturii cu pământul natal prin intermediul tălpilor goale.

Toți am fost odată copii, fără griji, eterni bucuroși și plini de energie. Fotografia e o fărâmă din copilăria mea, iar singurul lucru pentru care îmi pare rău este că tata nu apare în poză.

P.S. Mai o fotografie asemănătoare, pe care o port mereu cu mine. De data asta, actrița principală este Neia mea, într-o postură… simpatică, sus, pe scaun, surprinsă pe la vreo 2-3 anișori. 🙂 Jumătatea mea a trecut-o la categoria „doar pentru ochii mei„, așa că nu pot s-o dezvălui pe blog. Nu-i bai, e la mine non-stop, asta e important. 😉