Altădată șutam în mingea de fotbal cu setea unui rătăcit prin deșert. Acum prefer să analizez tactic, din fața televizorului, un meci sau să urlu de bucurie/de nervi când joacă o echipă preferată.

Altădată decolam spre coșul de baschet cu forța pe care mi-o dădea ura față de forța gravitațională. Acum sar doar de pe locul din tribună pe care îl ocup foarte rar la meciurile CSM-ului din Oradea.

Clar, sînt semne de bătrânețe și, câteodată, de lene! 🙂 Sînt cinstit și recunosc asta, chiar dacă nu-mi place. Și chiar mă înfioară felul static în care îmi petrec jumătate din fiecare zi, blocat într-un scaun de birou, cu ochii benoclați în ecranul laptopului . Nasol!

Drept urmare, am decis să iau măsuri. Radicale! M-am apucat de tenis. Sport mai alb ca dinții unui african crescut în podișurile înalte ale Etiopiei, 🙂 mai storcător de energie decât mi-aș fi imaginat – deși nu pare – și relativ simplu de învățat. Cel puțin așa am crezut până când am dat prima dată în mingea galbenă. 😉 Am primit cadou o rachetă de ziua mea, de la Neia mea, am pus echipamentul în rucsac și am trecut la fapte.

Adevărul că în timpul primelor meciuri ale mele căutam înfrigurat în memorie meciurile văzute în adolescență cu Becker, Agassi, Sampras ori cele alb-negre cu Năstase ori Țiriac. 😉 Căutam să repet un rever, o lovitură, un as, ceva… Dar reușitele au tins spre zero absolut și semănau mai degrabă cu loviturile de topor ale unui țapinar campion comunal. 😀

Paradoxal, asta m-a ambiționat și am persistat în greșeli. Până când a apărut prima reușită și până am câștigat trei game-uri pe set, în echipă cu celălalt Adi al redacției, Ciucuriță, în fața muuuuuuult mai experimentaților frați Mihalcea. E primul pas. 😉 Urmează și alții. Știu, sînt prea… de vârsta a doua în tenis, spre pensionare chiar, dar asta nu mă împiedică să sper. Că speranța-i gratuită, premiile consistente, iar galeria personalităților zgurei orădene trebuie completată.

Că așa-i în tenis.

P.S. Dincolo de glumă, chiar îmi place tenisul. Mai dau jos din calorii, scade burta, mă mișc, relaționez cu oamenii și chiar mă simt bine. Cât despre fotbal ori baschet, n-am renunțat de tot la ele. Răspund prezent la o solicitare de galop pe teren, cu condiția să nu mă puneți în fața lui Hagi sau a lui Jordan. Lor le cer un autograf. 🙂