Turcescu – bilă albă, bilă neagră

De duminică seara, de când Robert Turcescu s-a spovedit în direct pe B1, citesc tot soiul de comentarii despre situaţia lui. Se fac disecţii online sau on air, toată lumea caută explicaţii, pune întrebări, aruncă ipoteze. Am aşteptat să se limpezească apele, dar mai rău s-au tulburat.

Jurnaliştii, mă refer strict la cei care trăiesc din şi pentru meseria lor, sînt afectaţi. Evident că aproape toţi îl critică pe Turcescu. Şi nu poţi să nu le dai dreptate. Dar puţini privesc cazul de acum fostului realizator TV fără patimă. E drept că nu ai cum să nu fi subiectiv – cazul afectează întreaga breaslă. Dar tocmai pentru că sîntem jurnalişti, avem obligaţia să prezentăm situaţia din toate unghiurile.

BILĂ ALBĂ. L-am apreciat pe Robert Turcescu pentru duritatea şi intransigenţa de care dădea dovadă în emisiunile în care avea ca invitaţi politicieni. Ca om de rând îmi plăcea că îi mai trăgea cineva de urechi şi le mai aplica o palmă, fie ea doar simbolică. Şi-o meritau. Ca jurnalist, am apreciat întrebările directe şi replicile acide ale lui Turcescu.

BILĂ NEAGRĂ. Însă, pe alocuri mi s-a părut că a depăşit limita şi poza în deţinător al adevărului absolut, motiv pentru care ţinea să-şi calce în picioare interlocutorii care nu aveau aceeaşi părere.

Am prins în direct spovedania realizatorului B1 şi mărturisesc că nu am înţeles decât că se consideră ofiţer sub acoperire şi vrea să apară în faţa unui judecător. A repetat de mai multe ori lucrul ăsta, de parcă voia să-i intre bine în cap şi lui şi celor din studio şi telespectatorilor. Am văzut un Turcescu transfigurat, total diferit de durul de până acum.

BILĂ ALBĂ. A spus cine e cu adevărat. Atât!

BILĂ NEAGRĂ. Dar a fost parcă prea târziu. A fost o mărturisire care a lăsat în urmă mai multe întrebări decât răspunsuri. Nici până acum nu avem dovada că omul e ofiţer acoperit. Livretul ăla cu fotografia luată de pe blogul lui e doar un act militar, iar fluturaşii de salariu pot fi ai oricui, atâta vreme cât nu au niciun nume. Nu ştim de ce a făcut-o abia acum – deşi e acuzat de ani buni că e „domnu’ colonel” -, ce l-a determinat să se deconspire, cui foloseşte, ce interese ar fi avut Direcţia de Informaţii a Armatei să-l infiltreze în presă (dacă într-adevăr a făcut-o), cu ce scop a activat.

Poate un judecător va afla răspunsul.

Serviciile secrete îşi au rolul lor, de a obţine şi păstra secrete informaţii. Le respect şi ştiu că trebuie să existe, pentru siguranţa naţională. Şi mai ştiu că – aşa cum scria Cătălin Tolontan – jurnalistul are obligaţia să dezvăluie informaţiile pe care le deţine. Ăsta e scopul existenţei sale.

Sunt două profesii care se bat cap în cap, motiv pentru care un jurnalist nu poate fi ofiţer sub acoperire şi invers.

Sînt convins că presa e plină de „acoperiţi„, chestiune care nu e normală deloc. Nu mi-ar conveni să ştiu că fiecare mişcare dintr-o redacţie ar fi supravegheată şi raportată în altă parte de unul cu grade pe umăr. Mi-ar fi silă de orice jurnalist care promovează interese ascunse, impuse de şefii unor instituţii mai mult sau mai puţin „subterane„. N-am soluţii pentru reglementarea acestei situaţii, dar accept posibilitatea unor demisii bruşte, fără explicaţii. 🙂

Colegul Tavi Haragoş are o explicaţie interesantă pentru gestul lui Robert Turcescu: căderea bruscă  într-o stare mistică. Explicaţii: mărturisirea este catologată chiar de protagonist drept „spovedanie” – pentru asta e nevoie mai degrabă de un duhovnic, nu de un blog, raportarea permanentă la divinitate, comparaţia cu Iuda, lipsa unui motiv concret – cel puţin vizibil – pentru misterioasa deconspirare. Tavi are şi câteva exemple, locale, mai puţin cunoscute, dar care îi susţin teza.

Fără categorie

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.