La Nisa se trăieşte intens de la primele ore ale zilei până târziu în noapte. Zona turistică pulsează de viaţă şi ai mereu ceva de făcut. Trebuie doar să alegi. Evident, cei mai mulţi se reped spre plajă în timpul zilei şi spre terase seara.

Mie, de exemplu, mi-au căzut ochii pe un anunţ ce ne transmitea că pe 2 august urma să joace echipa locală OGC cu Barcelona – da, da, cea a lui Messi. Era ceva meci amical, iar pe toţi stâlpii din zona promenadei erau lipite foi prin care dealerii ofereau bilete la partidă. Preţurile erau pe măsura importanţei confruntării, adică de câteva ori mai mari decât cele oficiale.

Revenind la viaţa turistică de la Nisa, o să încep cu cea de seară.

Noi am ales să ne plimbăm ore în şir pe Promenade des Anglais şi pe străzile cu restaurante de lângă hotelul nostru, Ambassador. Zona era extrem de aglomerată, forfota făcea parte din decor. Mulţi tineri, de toate naţiile pământului, mulţi cu sticlele de băutură în mână. Lângă plajă se produceau tot felul de artişti – cântăreţi, desenatori, iluzionişti, contorsionişti. Apropo de ei: după o anumită oră, spre miezul nopţii, venea un echipaj de Poliţie, punea avariile 😀 pe prima bandă şi îi soma, cu blândeţe 😉 , să-şi ia catafrusele. Turiştii mai aveau nevoie şi de odihnă, iar artiştii îşi făcuseră numărul şi banii necesari pentru încă o zi de distracţie pe Coasta de Azur.

Clădirile de lângă plajă, superbe oricum, oferă noaptea o imagine nemaipomenită. Sunt pline de lumină, multicolore; până şi copacii din zonă sînt „îmbrăcaţi” în luminiţe. Palais de la Mediteranee e ceva de vis! 🙂

Am dat peste români şi în Nisa.

Prima dată, întâmplător, la o trecere de pietoni, când un „nu mai râde aşa, că-l sperii pe om” – cu trimitere la un monsieur ce aştepta lângă noi – a primit un răspuns într-o română neaoşă: „Da’ de ce să mă sperie?” 😀 Omul era de undeva din sudul României. Lucra de ceva timp în Nisa, în construcţii, şi câştiga spre 2.000 de euro pe lună. Primea doar o cafea şi apă în timpul celor 12 ore zilnice de lucru. Era slab ca un pai, dar „în ţară n-aş face banii ăştia„. Ne-am salutat cordial după cele câteva minute de discuţie şi s-a depărtat sorbind dintr-o bere.

Am întâlnit şi un bihorean de-al nostru. La restaurantul lui Lucian – Cafe de Nice – am mâncat cea mai bună mâncare din sejurul din Franţa: paste cu fructe de mare, excepţional făcute. Omul ne-a primit zâmbitor şi ne-a aşezat la singura masă liberă din restaurant, păstrată – am impresia – special pentru cunoscuţii lui. Apropo de asta, restaurantul era plin ori de câte ori am trecut prin zonă.

Se mănâncă bine, preţurile sunt ok, iar locul în care se află – în plin centru – reprezintă un vad perfect pentru Luci. Am aflat că e de lângă Tinca, a făcut facultatea în Oradea. A plecat acum 12 ani din ţară și a muncit în bucătăriile unor restaurante din Nisa. De un an, e partener cu fostul său patron, un italian, alături de care a deschis restaurantul. Le merge bine, nu se plâng, dar pentru asta sunt mereu în restaurant, supraveghind bucutăria – Luci – şi sala – partenerul italian. Au şi planuri de extindere, dar asta la anul.

Aşadar, dacă sînteţi în Nisa şi vreţi să vă simţiţi bine la un restaurant de clasă, cu mâncare excelentă, mergeţi la Lucian!

După o mâncare bună, merge o plimbare relaxantă pe „Corsoul” din Nisa…

…printre terase unde ospătarii mai că nu ne-au luat cu forţa să ne pună la masă şi tot felul de magazine şi boutique-uri. Aşa am dat peste un local – N’Ice 😉 cu o văcuţă albastră în faţă (din plastic, ce credeaţi?) – unde puteai să-ţi faci singur îngheţata. De fapt, într-o cutie îţi puneai ce fel de îngheţată voiai din nişte aparate uriaşe şi le combinai în toate stilurile posibile. Eu am plătit vreo 3 euro pe o îngheţată de ciocolată-vanilie-fructe-ciocolată-ciocolată-şi-nu-mai-ştiu-ce 😀 , dar a meritat.

Într-o curte am descoperit şi un… hipopotam suspendat. 😀

A urmat un somn odihnitor la hotel, după care am reînceput hoinăreala, de această dată în timpul zilei.

Aşa am ajuns în centrul oraşului, cu piaţa foarte mare, cu tramvaiele silenţioase, cu turişti câtă frunză şi iarbă – care nu ştiau decât să râdă, să strige şi să facă fotografii. Ultima ocupaţie am avut-o şi eu – noroc cu Neia mea, că m-a înţeles 😉 . Nu puteam să nu admir clădirile, atmosfera. Mai ales că după aceea am ajuns în galeriile Lafayette – scumpe, dar cu nişte produse…. – şi apoi într-un magazin plin cu produse reduse – norocoşii de noi 😀 – de unde m-am ales cu o pereche de pantofi, iar jumătatea mea cu sandale.

Că tot ziceam de clădiri, cele mai multe sînt adevărate lucrări de artă. Şi foarte bine întreţinute.

Am descoperit şi restaurante ascunse în curţi răcoroase, care te îmbiau să te aşezi şi să savurezi liniştea din mijlocul agitaţiei de pe lume.

În plimbările noastre – lungi, dar atât de plăcute – am mai descoperit un român.

Am avut nevoie de ajutor, că altfel nu ştiam că piratul auriu, cocoţat pe un piedestal, era din Iaşi. Cel puţin aşa au fost traduse gesturile lui – că rolul îi cerea să nu scoată o vorbă. 😉

Într-o altă zi, pe când căutam staţia autobuzului de pe linia 101, spre Monte Carlo, am ajuns într-o altă parte minunată a Nisei. Plină de verdeaţă, parcuri, fântâni, cu străzi înguste, pe care te mirai cum încape o maşină.

Şi, aşa cum trebuie să fie o zi pe Coasta de Azur, după-amiaza trebuie petrecută pe plajă.

Noi am ales una publică: gratuită, curată, liniştită, aerită – fără „foci„. Singura diferenţă faţă de cele private, unde plăteşti 18 euro pe persoană pe zi – nu e mult, dar nu ştiu dacă merită -, aşadar, diferenţa este că nu ai şezlong. Dar întinzi pătura şi stai lejer. 😀 Pe mine m-a mirat că, în loc de nisip, ai parte de pietre, dar senzaţia ciudată dispare repede. Adică, imediat ce te arunci în Mediterană. 🙂

Seara se termină cu o cină la un restaurant şi o plimbare pe plajă. Că aşa-i pe Coasta de Azur. Am observat că tinerii inundă Mc Donald’s-ul de lângă promenadă, unde poţi să bei o cafea cu un euro şi să mănânci junk-food la preţuri decente. Poate de aceea localul e plin până spre 2 noaptea.

Şi încă un sfat: dacă vreţi să vă cumpăraţi bere, vin sau dulciuri, evitaţi non-stopurile. Preţurile sunt cel puţin triple faţă de magazinele gen Penny sau Lidl. Pe străduţele de lângă restaurante găsiţi magazine universale 🙂 cu produse bune, la preţuri decente. Se închid, însă, devreme, aşa că e bine să fie vizitate din timp, ca să economisiţi nişte bănuţi.

În postarea următoare, mergem la Monte Carlo şi voi dezvălui cum eu şi Neia mea am fost monegasci pentru o zi – printre milionari, magazine de lux şi iahturi de milioane de euro. 😀