Recunosc că am aşteptat cu nerăbdare ziua pe care ne-am programat să o petrecem printre milionarii (și turiștii) din Monte Carlo. Acum, serios: cine nu-şi doreşte să vadă cu propriii lui ochi principatul bogaților? Măcar de dragul poveştilor pe care le poate spune după… 😉

Am stabilit cu Neia mea că vom merge cu autobuzul – apropo, e linia 100 şi costă, spun cei care au fost, doar un euro. Zic de cei care au fost pentru că până la urmă am mers cu maşina noastră. E adevărat, îmi creionasem în minte imaginea subsemnatului, lângă un pahar cu vin, cu o ţigară de foi în mână, povestind cu jumătatea-mi la o terasă lângă cazinoul monegasc. 😀 Iar asta nu cadra cu maşina noastră parcată tot în Monte Carlo.

Doar că, după ce ne-am plimbat vreo jumătate de oră în căutatea unei staţii – ghidaţi de un şofer foarte amabil al unui autocar de turişti – nu au dat de autobuzul dorit, aşa că mi-am luat inima în dinţi, fata de mână şi volanul maşinii proprii cu cealaltă mână şi am pornit spre ţara de lângă Nisa. 🙂

Iniţial, ne stabilisem ca rută drumul de pe coastă, în afara autostrăzii. Voiam să admirăm peisaje superbe, despre care Neia mea tot îmi povestea. Dar, pe motiv de Marcel (GPS-ul nostru), am intrat pe A8 care, pentru 2,5 euro, ne-a condus direct spre Monte Carlo. „Nu-i bai”, mi-am zis, într-o franceză aproximativă. 😀 „Tot în principat ajungem şi acolo avem ce vedea.”

Am trecut liniştiţi pe lângă un echipaj de Poliţie care tot oprea maşini – doar franceze ori cu numere de principat. (Apropo de poliţişti, cred că era cel puţin unul la fiecare intersecţie.) Ne-am plimbat puţin pe străzile înguste, gardate de blocuri şi vile…

…şi am ajuns în faţa cazinoului.

Am nimerit printre Bugatti, Ferrari, Rolls-uri şi alte… alteţe ale lumii automobilelor, dar ne-am comportat exemplar, cu demnitate. 😉

Iar după ce am lăsat maşina în ditamai parcarea din faţa cazinoului, ne-am început sesiunea de plimbare. Prima oprire, la solitarea expresă a jumătăţii mele, a fost un mall, unde am văzut ce înseamnă cu adevărat bogăţia, cât de normală se înfăţişează într-un astfel de loc. Marmură pe jos, lume îmbrăcată ca în catalog – vorba unui amic, produse nemaipomenit de bine făcute, strălucire. Nu neg că, printre lucruri de sute/mii/jdemii de euro, Neia mea a găsit şi o poşetă de 90 de euro. De marcă. N-a cumpărat-o. 😀

Că veni vorba de produse, am remarcat felul în care la ei, în ţara bogaţilor, se face reclamă stradală:

… ne–am plimbat printr-un parc exotic…

… şi ne-am relaxat pe terasa de la Cafe de Paris. 🙂

Multe sînt de văzut în principat.

Neia mea ştia asta, aşa că mi-a făcut o propunere: ea merge prin magazine, eu prin port – pe care voiam neapărat să-l văd. „Aşa facem!” 😀 Dar nu înainte de a intra, preţ de câteva minute, în holul Hotelului de Paris, acolo unde jumătatea mea îl văzuse, cu ani în urmă, pe Roger Moore – Sfântul sau Bond, pentru cei care „nu ştie” 😉 – stând liniştit la o cafea. Eu n-am avut norocul ăsta. 😀

La ieşirea din hotel, bănuiesc că am simţit feelingul unui paparazzo la vederea unei vedete pe care e musai să o fotografieze. Doar că vedete erau în cazul meu pe patru roţi şi în valoare de sute de mii de euro. Fiecare. M-am declarat mulţumit de LG Optimus-ul meu, care a tras cadru după cadru, fără să obosească. Şi i-am cam dat de lucru.

După sesiunea foto cu maşinile, am luat cap-compas marea şi m-am dus direct spre port. Ăla pe care îl văzusem în transmisiunile de la Formula 1. 😀 Şi pe care aveam de gând să-l fotochipez din toate unghiurile. Ceea ce am şi făcut. 😉

Dar despre asta, vorba omului de televiziune combinat cu bloggerul, într-o postare viitoare. Adică următoarea, care vine cât de iute. Şi, ca să nu zică nimeni că-s rău, fac aici un teaser. Iată-l: