– Bă, ce faci? Era să intri în mine! Nu te uiţi!

Într-o vreme, pe când subsemnatul era studinte în drept – la jumătatea anilor ’90 -, în Oradea sensul giratoriu era o raritate: erau amenajate vreo 2-3. Dacă mă puneai să le indic, ridicam din umeri. Drept e că nici nu aveam permis, dar intersecţiile de acest fel nu reprezentau o provocare sau o problemă pentru piloţii locali. 🙂

– Io vin de pe drumul principal. Ce vrei, bă, (bip… bip… bip)?!!!

De câţiva ani, însă, oraşul a fost cuprins de o frenezie a sensurilor giratorii, care au apărut – exact! – ca organismele din regnul fungi. 😀 Doar în apropierea blocului subsemnatului sînt trei. Iar o dată cu ele am asistat şi la o împărţire a şoferilor, o segregare în funcţie de tupeu şi de cunoaştere a regulilor de circulaţie.

– Pe naiba, drum principal! Tu nu vezi că e sens giratoriu şi eu intrasem deja în intersecţie?

Tipuri de șoferi în sensul giratoriu

Sînt convins că o mare parte dintre şoferi ştiu că regula priorităţii se schimbă în sensul giratoriu. I-a învăţat nenea instructorul, în puţinele ore de la şcoala auto, că într-o astfel de intersecţie se aplică prioritatea de STÂNGA, deci e lăsat să treacă ăl care e deja în sens. Dar puţini aplică regula – spun asta din experienţele mele de şofer prin oraş, unde am depistat mai multe tipuri de şoferi.

1. tupeistul – ăstuia i se – pardon – rupe de fraierii din trafic. El intră într-un sens giratoriu indiferent dacă un alt şofer a apucat sau nu să ajungă în faţa lui. De cele mai multe ori are noroc, că „fraierul” îl vede şi frânează la timp şi trage dreapta, ca să nu aibă contact direct cu „dobitocu’„. Tupeistul e genul de nesimţit şi, indiferent de maşina pe care o are, se remarcă prin faptul că se uită doar în faţă şi nu frânează nici măcar când trece printr-o băltoacă, în dreptul unor pietoni. Asta ca o chestie de sezon. 🙁

2. vitezomanul – e un pilot de oraş, mereu grăbit. Vede că de pe un drum lateral un şofer dă să intre în sensul giratoriu, dar el, care e la 50 de metri distanţă şi vine de pe alt drum, accelerează ca la ieşirea de la boxe şi se aruncă spre intersecţie. Evident, o face la intimidare şi de multe ori îi iese. Celălalt frânează şi, deşi putea să fie deja în sens, ţine cont de un steag albastru imaginar şi îl lasă pe „Schumacherul” de cartier să treacă. La fel ca şi tupeistul, categoria asta de şoferi are noroc de cele mai multe ori.

3. „fraierul” – cu ghilimelele de rigoare. Vorbeam de el mai sus. Îi lasă pe toţi să treacă, chiar dacă ştie că el ar fi putut să intre primul în sens. Preferă, însă, să evite o tamponare sau o tragedie. Privit de sus de celelalte categorii, e singurul care gândeşte şi ţine la viaţa lui şi – atenţie, cretinilor! – a bizonilor care se grăbesc sau, cică, au tupeu.

4. ignorantul – genul „bă, eu am dreptate, deci intru în sens, indiferent ce şi cum”. Precum îi spune numele, nu-i pasă de nimeni şi de nimic. Ştie doar că el are prioritate, dar nu ţine cont de ceilalţi din trafic, care au şi ei doza lor de ignoranţă şi riscă să fie accidentat. Moare sau e rănit, dar o face cu dreptatea în mână, nu?

Educație și bun simț

Rând pe rând, toţi şoferii orădeni se încadrează la un moment dat într-una dintre aceste categorii. Cine mai ştie alt tip de şoferi să ridice o mână şi să-mi scrie pe blog. Unii fac o pasiune din a călca pedala de acceleraţie sau să se arunce cu capul în faţă. Alţii se încăpăţânează să rămână „fraieri” sau ignoranţi.

Până la urmă totul se reduce la respectarea regulilor. Iar asta e o chestiune de educaţie şi de bun simţ.

P.S. Dedic această postare „domnului” cu o Dacia albastră, cu numere de Bucureşti – evident, maşină de serviciu – care mi-a tăiat calea, bine că am scăpat doar cu atât, în sensul giratoriu de pe Splaiul Crişanei, lângă podul Decebal. Eu veneam din pasajul de sub pod şi eram DEJA în intersecţie când l-am văzut venind cu oareşce viteză. A intrat, fără niciun gând paşnic, direct în faţa mea. L-am văzut în oglinda din sens şi am frânat, altfel…

L-am claxonat ca să-l fac atent că a intrat ca nebunul într-un sens în care deja mă aflam (fotografia e explicită).

S-a oprit, probabil ca să-mi dea o lecţie pentru „obrăznicia” de a-l fi claxonat. Cum nu am decât 1,90 metri şi eram şi nervos pe manevra lui, a renunţat. Nu înainte de a mă înjura. Dialogul de mai sus e o parte din discuţie. Recunosc, i-am returnat „complimentele” şi i-am făcut semn să vină să discutăm – sincer, doar să discutăm – în parcare. A accelerat şi a intrat undeva între blocuri. Boul e şi laş.