Din start îmi cer iertare în faţa ciobanilor adevăraţi, ălora care se ocupă şi trăiesc din creşterea oilor. Sînt oameni adevăraţi, a căror muncă o respect. În postarea de faţă o să utilizez cuvântul „cioban” în sens peiorativ. Totuşi, e cel mai delicat pe care îl puteam folosi. 🙂 O să vedeţi de ce.

Vineri seara. După o săptămână de muncă, agitaţie, alergare, îmi invit jumătatea să avem o seară liniştită la un restaurant. Alegem unul care ne place amândurora şi unde am avut parte de o atmosferă şi o servire ireproşabile. Nu-i dau numele, că nu vreau să-l asociez cu panaramele de care o să vă vorbesc.

În primă fază ne alegem o masă la nefumători – sîntem doi oameni sănătoşi şi vrem să rămânem aşa. 😉 Totuşi, observăm că masa la care stătusem când mai venisem pe acolo se eliberase şi, chiar dacă era în zona de fumători, ne mutăm acolo. Continuăm să fim doi oameni sănătoşi! 😀 Alegem preparatul preferat/recomandat – mulţumiri din nou ospătarului – şi ne aşternem la o discuţie în aşteptarea comenzii. Totul era în regulă. Cam multă lume, muzica dată cam tare, dar nu era o mare problemă.

La un moment dat, la masa de lângă, ocupată deja de vreo trei „exemplare„, îşi fac apariţia alte vreo 2-3 persoane, secundă în care unul dintre „exemplare” – un nenea cu tricou – izbucneşte:

– Bă, tati, ştii ce tricou mi-am luat din Ungaria? Să-mi bag… 1500 de forinţi am dat pe el. Ai de… mea. Şi nişte pantofi, tati! 32 de mii… nu, 31 punct 999 de forinţi, să-mi bag…

Am reţinut aproape tot ce a zis pentru că behăia ca un cretin şi, pe lângă vocea de neam prost, avea gura plină de…, dacă mă înţelegeţi, pe care le – scuzaţi!- ejacula tot la a doua sau a treia frază. Evident, era acompaniat de ceilalţi colegi de ciobăneală, printre care, ciudat şi penibil, şi două femei. Una n-a încercat să-i taie din avântul erotico-lăudăros. Le-am compătimit sincer, deşi nu cred că se simţeau deloc incomod printre behăieli, înjurături şi bădărănii. Că aşa o fi la „stâna” lor.

Am încercat să-i ignor, mai ales că la un moment dat, după ce a mai strigat de câteva ori ce tricouri şi pantofi şi-a luat din ţara vecină şi emisese în eter tâmpenii de genul „decât milionar şi cu probleme, mai bine ca mine, da’ fac ce vreau” sau „ce aş face cu un miliard? să-mi bag… dacă ştiu”, ciobanul părea să se fi liniştit. Nu pentru mult timp.

Condimentate cu înjurături colorate, au început să zboare dintr-o parte în alta a mesei aprecieri referitoare la justiţia din România, la politicieni ori la infracţiuni. Subiectele preferate ale românilor, carevasăzică. Am aflat astfel că „Udrea, dă-o-n…, e bună, dar şi-o luat-o„, „le-o trag ăştia (DNA-ul, bănuiesc, că nu am prins întreaga „apreciere„) dacă or fost proşti (aici cred că s-a referit la cei băgaţi la zdup)” şi alte asemenea. Evident, ciobanul văzuse/auzise la televizor lucruri, pe care le dădea drept sigure auditoriului, pe motiv că „bă, am văzut io la teve!” Peste toate cuvintele era pus, din când în când, un capac… falic

M-am uitat expresiv spre masa lor de câteva ori. Încercăm să le transmit că sînt cam deranjanţi, dar cum să ceri nesimţiţilor să se simtă? Le-am şi făcut o fotografie, discret. Mă gândeam să-i pun pe blog, să îi prezint lumii întregi, dar am zis apoi că nu are rost să le fac reclamă unor astfel de specimene. Recunosc că la un moment dat ne-am văzut de-ale noastre şi nu i-am mai băgat în seamă. Doar la plecare i-am mai privit o dată şi le-am transmis scurt: „Citi-mi-aţi gândurile!”

Toată chestia asta nu ne-a stricat seara. Am apreciat mâncarea restaurantului, ca de fiecare dată. Îmi doresc doar ca astfel de personaje să aleagă nişte localuri mai „selecte” pentru ele, gen birtul din sat ori cârciuma din comună. Deşi sînt convins că şi acolo vor da peste oameni cu un bun simţ net superior lor.