Nu mi-aş fi închipuit sâmbătă dimineaţă, la început de cod portocaliu de caniculă, cu deja 30 şi ceva de grade la ora 11 şi cu un instrument anti-arşiţă montat în curte (îl prezint într-o postare viitoare), că seara voi vâna fulgere. De alea veritabile, nu poveşti şi metafore. Fulgere, tati, care fac să tresară orice martor la dezlănţuirea naturii.
Adevărul e că primisem pe mail nişte avertizări now-casting de furtuni, dar nu pentru zona satului. Mi-am dat singur o atenţionare meteo doar după ce am văzut umbra neagră care se întindea din ce în ce mai ameninţătoare peste aşezarea de câmpie. Am pus mâna pe telefon şi am imortalizat ameninţarea – ca să am dovada. Atunci am primit primul şut fotografic: neclaritatea instantaneelor. 🙁
Am tot butonat telefonul, încercându-i setările foto, şi am sperat că am scăpat de problema lipsei de claritate. Am luat la ochi norii ce se prăvăleau parcă de peste tot. Unii păreau că se nasc direct din coşul de pe casă. 🙂
Numai că ploaia s-a comportat exact ca o mironosiţă. Timidă de numa’-numa’, s-a tot codit să-şi facă apariţia. Vreo două ore tot a tunat deasupra satului şi au tot fost câteva reprize de stropi minusculi aruncaţi parcă temător. 🙂 Abia după ce s-a învârtit prin zonă, torenţiala de vară şi-a făcut apariţia.
Atunci m-am apucat de vânătoare. 🙂 Am pus mâna pe LG-ul personal şi m-am aşezat la pândă. Şi pentru că la teoria probabilităţilor nu am fost atât de bun în şcoală pe cât mi-aş fi dorit, n-am reuşit să identific de prea multe ori locul unde apare fulgerul. Aşa că am avut rateuri cu nemiluita.
Am setat aparatul şi pe fotografie continuă – 6 poze la rafală; am pus şi pe maşina timpului, cea care arată cele cinci cadre dinaintea apăsării pe declanşator. Nimic.
Până într-un final, când am dat lovitura. M-am lăudat imediat cu ea lui Buni şi Neiei mele. Dar n-o pot posta pe blog. Am fost suficient de aiurit încât să nu o salvez. Am apăsat un buton aiurea şi… toată „vânătoarea” a fost un mare rateu. 🙁
Am încercat să o recuperez cu tot felul de programe de pe net. Nicio şansă… Supărat nevoie mare, am tresărit doar când am văzut că mai apar nişte fulgere în altă parte. M-am repezit la pândă, dar n-a ieşit decât asta:
Dezamăgit, m-am pus pe banca din curte, cugetând la importanţa infinită a atenţiei la detalii şi la cât îmi mai trebuie până mă decid să-mi iau un aparat de fotografiat.
Concluzie: lasă telefonul să fie telefon, fotografiile se fac cu un DSLR! 😀
P.S. Cu ceva tot m-am ales sâmbătă seara. Cu o răcoare care le cam încurca planurile celor care şi le făcuseră în funcţie de codul portocaliu de caniculă.