Li se zice bondari de mai, dar întotdeauna sînt mai grăbiţi. Adică apar aşa, pe la jumătatea lui aprilie. Se lovesc de toate: de copaci, de ziduri, de becurile spre care se aruncă în viteză ori de acoperişul terasei. Cred că nu le place soarele, că ziua stau ascunşi şi decolează numai când e seară. 🙂

Îi ştiu din copilărie, când noi, copiii, eram cam cruzi cu ei: le înţepam o aripă cu un ac de gămălie înfipt apoi într-un băţ şi făceam un fel de morişcă. 🙁 Îi eliberam apoi, dar erau atât de ameţiţi, încât nu apucau să zboare prea mult.

Acum îi prind doar când îmi aterizează pe umăr ori în păr – dovadă că a trecut copilăria şi cică m-am maturizat. 😀 Mai nou încerc să-i fotografiez, dar telefonul care e pe post de aparat foto nu-i atât de deştept încât să-i prindă în zbor deasupra curţii. În schimb, am timp suficient să-i încadrez şi să focalizez pe ei când se ciocnesc de ziduri şi cad pe spate pe ciment.

Dacă pentru mine-s acum subiect de poză, pentru Maxi, teckelul nostru din sat şi stăpânul curţii şi al grădinii, bondarii sînt obiecte de joacă. 🙂 A văzut că sînt în genunchi, încercând să-i prind în poză, şi a venit şi el, tare curios. A sărit după ei, i-a urmărit fugind de colo-colo şi din când în când mai prindea câte unul. Îl abandona repede, dar se întorcea, mirat că zburătorul pe care îl pusese la pământ încă mai mişcă. 😉

În cele din urmă s-a plictist şi i-a lăsat să zboare şi să cadă în voia lor. S-a întins la el pe covor şi din când în când mai arunca un ochi în sus, pe unde bântuiau bondarii. Are câteva săptămâni la dispoziţie ca să accepte gândul că va împărţi curtea din sat cu câteva zeci – ori sute – de bondari.