Spitale, sport şi alte evenimente

Am impresia că o dată ce ajungi în jurul vârstei de 40 de ani – înainte cu puţin, în timpul şi după – ai tendința să dai și mai tare drumul la motoare. Muncești și mai mult – asta e bine; rău ar fi să nu ai de lucru, iar timpul liber devine treptat un vers de Eminescu: „era pe când nu s-a zărit/ azi îl vedem şi nu e”. 😀

O spun din proprie experienţă. Nu mă scot, ci doar observ. E o chestie cu două tăişuri, pe care e bine să o ştii gestiona. Aşa că, printre câteva chestiuni legate de muncă, am încercat să strecor şi câteva ore de relaxare. Printre ele, unele dedicate blogului, vechiul meu prieten din online.

De aceea, cu cafeaua în dreapta laptopului, cu Europa FM în surdină şi cu o bluză mai groasă pe mine (e frig în casă, atât de frig că nu poţi dormi fără compania radiatorului), m-am pus în bucătărie – să nu-mi trezesc doamna care doarme liniştită – şi am decis să mai bag în seamă pagina personală de net. E cam ca în agricultură: am lăsat-o „nelucrată” o perioadă cam lungă şi asta îi poate afecta productivitatea. 😉

Mi-am propus să scriu despre câteva lucruri, dar recunosc că a venit tăvălugul de evenimente. De câte ori mi-am propus să mă documentez despre ceva, se întâmpla altceva, iar despre ce voiam eu să relatez devenea rapid un subiect perimat.

…şi ale echipei lui de la Gazeta Sporturilor. M-am îngrozit de ce se poate întâmpla în ţara asta. Sînt convins că au fost oameni care au murit cu zile, infestaţi cu bacterii sau alte „animale” din astea primite din spitalele dezinfectate – ce glumă! – cu tot felul de substanţe diluate. În capul meu s-a format o teamă faţă de spitalele din România şi mă rog să nu ajung niciodată în astfel de locuri.

E adevărat, nu-s toate la fel, dar am avut posibilitatea să văd spitale din Occident şi să îmi dau seama de diferenţa uriaşă dintre noi şi ei. Nu atât la dotări mă refer, cât la atitudine. Să mă scuze doctorii din România, dar în ţara mea, în tot sistemul ăsta bolnav de sănătate am întâlnit doar o mână de medici care chiar au respectul meu. Nu or fi având ei nevoie de asta din partea mea, dar au fost singurii care îşi fac meseria onest, care s-au comportat profesionist, civilizat, uman. Se ştiu ei cine sunt – am grijă ca prin atitudinea mea când vorbim sau când ne întâlnim să le transmit respectul pe care l-il port.

Restul, mulţi, tare mulţi – nişte nesimţiţi, infatuaţi, orgolioşi; unii geniali ca medici, dar caracter zero; alţii, total neprofesionişti. Pentru mulţi, pacientul e doar o bucată de carne, un soi de personaj pe care îl cerţi, îl pui la punct, pe care te enervezi că îţi deranjează aura prin simpla lui prezenţă ori căruia îi pui un diagnostic care nu se ştie dacă e corect sau nu. Vorbim de pacientul transformat în bun tranzacţionabil, care decartează produse şi bani şi care pleacă mereu capul în faţa asistentei nervoase ori a doctorului care vorbeşte cu el doar la „per tu.

Am văzut cum un om poate muri în direct, fără să primească ajutorul de care are nevoie. Am auzit cum suporterii, oameni fără prea multe cunoştinţe medicale – ca şi mine de altfel, cereau să intre ambulanţa, în timp ce medicul aplecat asupra camerunezului încerca să-şi dea seama ce are, susţinând apoi că i-a făcut/ ba nu i-a făcut manevre de resuscitare. Ce naiba! Eşti specialist, îţi dai seama că nu a căzut după un banal fault, că are mari probleme. Verifici în 10 secunde şi chemi ambulanţa, nu mai aştepţi!

Poate că Ekeng avea probleme anterioare de sănătate – nu am probe, e bine de aşteptat rezultatele autopsiei, dar eu rămân la părerea că fotbalistul lui Dinamo a murit cu zile. Iar asta o susţin din cauza bâlbelor în acordarea primului ajutor. De aceea e nevoie să ştim cine răspunde; măcar să mai trăim cu speranţa că există dreptate!

Ca un post-scriptum la această întâmplare nefericită, am stat de vorbă cu un prieten, specialist în medicină de urgenţă. „Echipa de medici de la Dinamo a intervenit imediat. L-au pus în poziția de siguranță, dar respira. Nu era în stopul ăla cardiogen de care vorbim. Targa aia motorizată e o glumă proastă, folosită ca să nu strice gazonul… nu ca să salveze viața cuiva. A venit apoi @#%$# aia de ambulanță, iar ăia nu aveau decât niște valize în mână, truse de prim ajutor. Data viitoare să facă bine să se gândească (cei de la echipele de fotbal – n.n.) mai bine pe cine și ce angajează. (…) Apropo de discuția despre ambulanțele private: de ce nu au ei voie să meargă la intervenții de grad zero? Nu sunt apți.”

  • Au mai fost şi alte evenimente…

…printre care bucuria câştigării Cupei Campionilor Europeni la handbal feminin de fetele de la CSM Bucureşti. Evenimentul a fost acoperit jurnalistic de colegul şi bunul meu amic şi partener de cafea matinală Niki Mihalcea şi de şi mai vechiul meu coleg cameraman Robi Rezmuves. 🙂 Deja am auzit prima dimineaţă de poveşti de la Budapesta. 😉 Urmează şi altele, pentru că Niki şi Robi au venit cu tolba plină din capitala maghiară. Sper să-i conving să o reverse puţin şi aici, pe blog.

Mai e şi campania electorală care a început de puţine zile, dar despre care nu am prea multe de zis. Doar atât: am respect faţă de persoana cu fâş bleumarin, care trecea într-o dimineaţă printre terasele din  Vulturul Negru. Nu s-a oprit decât în pasaj. A stat, s-a uitat în jur, probabil o fi analizat ceva şi s-a întors. Ne-am salutat – eu îmi adunam ideile alături de Niki la tradiţionala deja cafea matinală şi nu sîntem genul să ne facem că nu ne vedem. Omul lucra de dimineaţă, dar nu venise cu presa după el şi nici nu s-a apucat să strângă electoral mâini de alegători.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.