De obicei trec pe lângă lucrurile ori situațiile bune pe principiul „e normal să se întâmple aşa”. Rareori laud ceva sau pe cineva, iar de la mine se aude cel mult un zgârcit „bravo, mă!” Dar, în sinea mea, mă bucur când se întâmplă lucruri de astea. Şi le mai şi menţionez pe blog. 😉
– Domnu’ Adi, aţi văzut ce au făcut nesimţiţii? Au aruncat toate gunoaie aici, la noi, în curte.
Notăriţa de lângă salonul doamnei mele îşi terminase programul şi pleca de la birou, nu înainte de a-mi arăta treptele de la fosta terasă Parc, acum pline de gunoaie. Zilele trecute, de uşa de termopan a defunctei terase se sprijinea un tomberon portocaliu, din care se scurgeau jegurile.
Atunci am vrut să anunţ autorităţile, dar recunosc că m-am luat cu alte treburi şi am lăsat gunoiul altora la periferia „treburilor de rezolvat„. 🙁 Azi, când am trecut pe la salon, conţinutul coşului era aruncat pe treptele de la intrarea în antica terasă, iar „portocaliul” dispăruse.
– Am văzut, doamnă! Lăsaţi că sun la Primărie să vedem ce se poate face, i-am transmis notăriţei, în timp ce mă chinuiam să repoziţionez tomberonul salonului, mutat din loc de vreunul care îi făcuse inventarul.
Aplicaţia şi gunoaiele
„O să sun la Primărie” a fost o formulare pe jumătate improprie. Asta pentru că, deşi urma să folosesc telefonul, nu era vorba de sunat, ci de scris. De fapt, mai întâi am făcut câteva fotografii, am ales-o pe aia mai naşpa – ca şi conţinut – şi am trimis-o însoţită de un text explicativ pe aplicaţia Oradea City Report.
Câteva ore mai târziu, pe la 10 fără un sfert, trecute, mă apelează un număr pe care nu-l cunoşteam. Mirat, răspund.
– Bună seara! De la RER sînt. Scuze că vă deranjez aşa târziu, în legătură cu sesizarea dumneavoastră.
Nu detaliez discuţia. Omul voia să ştie exact unde e grămada de gunoi, ca să o ia de acolo. Am făcut un calcul: eu am trimis sesizarea pe la 7 seara. După nici trei ore era rezolvată. Recunosc că oleacă m-am simţit ca în Austria. 🙂
V-am mai spus ce mult îmi plac lucrurile normale, aşa cum trebuie să fie într-o ţară civilizată? 🙂
Ca să fiu sincer până la capăt…
…asta a fost întâmplarea care a mai salvat ziua. Dimineaţă, când am trecut prin pasajul Vulturul Negru, m-a lovit imaginea sticlelor de bere sparte pe pardoseala proaspat montată. Iar pe lângă ele trecea un grup de turişti – pare-mi-se nemţi – cărora ghidul le explica despre cât de faină e clădirea. Da, clădirea e foarte frumoasă, dar ce imagine au vizitatorii când trebuie să ocolească nişte gunoaie de pe caldarâm?
A nu se înţelege greşit! Sînt de acord că e nevoie de muncă, praf şi agitaţie ca să refaci o clădire, o zonă, un oraş. Nu cu muncitorii am eu treabă, deşi şi organizarea de şantier e autohtonă. Ce nu pot să înţeleg e de ce trebuie să ne băgăm piciorul în ceea ce fac alţii? Nu e mai simplu să întreţinem, să avem grijă de ce e al nostru?
Am grăbit pasul şi am trecut de grupul de turişti. Mi-era mie jenă de mizeria lăsată de alţii.