Incredibil ce repede trece timpul! E o constatare pe care o fac tot mai des în ultimii ani. În copilărie ni se părea că orele de la şcoală sînt ani şi abia aşteptam să ne facem mari. 😉 Acum, în schimb, o zi pare făcută din câteva ceasuri şi, Doamne, ce iute dispare!
Uite că s-a făcut un an de la călătoria noastră, a Neiei mele cu mine, la capătul lumii – la propriu. În 2015, pe vremea asta încercam să mă obişnuiesc cu vremea caldă de decembrie, cu ţânţarii şi cu viaţa total diferită din Madagascar. Uite, şi acum simt nostalgia după acele zile ale vacanţei care, recunosc, m-a marcat pentru totdeauna. 🙂
Ţara de pe insula din Oceanul Indian m-a făcut să râd, să mă enervez, să-mi pun întrebări. Oamenii m-au înduioşat, m-au supărat, m-au bucurat şi m-au determinat într-un final să-i iau aşa cum sînt. Pentru că toţi sîntem diferiţi şi tocmai asta ne face speciali.
După un an amintirile despre Madagascar s-au sedimentat
Pe unele nu trebuie să mă chinui să le readuc în prezentul minţii. Ele vin pur şi simplu. Altele au trecut într-un colţ al memoriei de unde doar sutele de fotografii reuşesc să le reînvie. Recunosc că am apelat şi la arhiva blogului. Am realizat că, povestind despre Marea Insulă Roşie, am scris despre prima parte a zborului (şi întoarcerea are povestea ei – o să v-o spun) ori despre Antananarivo – nu o dată, ci în două postări. Am povestit despre natură şi oameni, dar şi despre restaurante, baruri, cafenele şi localuri. 😉
Şi mai sînt de scris atâtea… Madagascar e o ţară a cărei vizitare e o experienţă poate unică în viaţă pentru un european, în general, şi pentru un fecior din Ţara Beiuşului, în particular. 🙂
Aşa că în următoarele zile mi-am propus să postez pe blog şi alte poveşti din călătoria noastră în Madagascar. Am răscolit fotografiile din hardul extern unde s-au odihnit suficient timp de un an şi voi ilustra materialele cu cele mai interesante.
Nu de alta, dar cred că e interesant de povestit despre Parcul Lemurienilor, Ferma Crocodililor şi despre vizita într-o redacţie de ziar din Antananarivo – Je veux tenir ma promesse, monsieur Jean Luc Rahaga. Mieux vaut tard que jamais. 🙂 A, să nu uit de o performanţă pe care am „reuşit-o”: aceea de a aduna 12 ore de întârziere la prima mea călătorie SINGUR cu avionul, între continente.