Codurile, iarna şi şcoala

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

De câţiva ani, imediat cum iarna se înăspreşte sunt anunţate tot felul de coduri: galben, portocaliu, mai nou roşu. De ninsoare, de frig, de ger, de viscol. Înţeleg că ne sînt utile, ca să ne arate cam ce ne aşteaptă peste câteva ore dacă avem de mers în afara oraşului, a judeţului, prin ţară.

Că la muncă mergem indiferent de coduri, nu? 😉

Observ, totuşi, că recent, cum apare un astfel de cod meteo, se închid drumuri, grădiniţe, şcoli. Nu zic, majoritatea măsurilor sînt justificate: nimeni nu vrea să colecteze maşini înzăpezite cine ştie pe unde, deşi mai sînt şoferi nervoşi că nu sînt lăsaţi să se lupte personal cu viscolul. Şi nimeni nu şi-ar trimite copiii să stea în frigul din sălile de clasă.

Dar nu mă pot abţine să fac o comparaţie cu iernile copilăriei mele. Atunci ningea zile la rând, zăpada era aşa de mare că făceam cazemate din ea, iar frigul era frig – săptămâni la rând nu cred că luam minusul din faţa gradelor exterioare.

Niciodată nu am lipsit de la şcoală pe motiv că iarna e prea grea.

Tata croia pârtie prin zăpada din curte şi din faţa casei, iar pe stradă, alături de mama, mergeam în şir indian pe urmele lăsate de camioane prin zăpada groasă de pe şosea. Bine îmbrăcaţi, cu mănuşi şi căciuli, cu bundiţele pe noi, aşteptam autobuzul ce oprea la două intersecţii distanţă (da, da, pe atunci Beiuşul meu avea autobuze locale, care circulau între diverse puncte ale oraşului).

La grădiniţă şi la şcoală era cald – eu aşa îmi amintesc, deşi nu existau soluţiile moderne de încălzit. Memoria mea de puştan a reţinut cum ne încălzeam la Medie2, şcoala unde am ajuns la un moment dat prin ciclul primar. Era perioada când clasa în care eram era mutată de colo, prin clădirile din oraş, pe motive pe care niciodată nu le-am desluşit.

Eram clasa a III-a şi aveam în sală o sobă care funcţiona cu lemne şi cu cărbuni. O alimentam prin rotaţie. Adică părinţii discutaseră şi, când le vedea rândul, fiecare aducea la şcoală o plasă plină cu lemne şi aşa ţineam soba caldă. Mai aduceam de afară, din curtea şcolii, cărbuni pe care îi puneam într-o ladă din clasă şi cu un fel de lopată îi puneam pe foc.

Nu era uşor…

…dar treceam iarna în felul ăsta şi rari erau cei care lăsau banca liberă. Şi atunci timp de o zi, două, pe motiv de guturai puternic. Care se instala cu greu, deşi mulţi ajungeam acasă uzi şi tremurând, că doar de la şcoală până acasă erau suficienţi nămeţi în care să ne aruncăm 😉 şi sute de bulgări de aruncat unii după alţii.

Nu erau coduri pe atunci care să ne avertizeze că e iarnă şi nici aplicaţii care să ne anunţe în cât timp va ninge. Ştiam singuri, uitându-ne la pomii încărcaţi de nea, la curtea şi strada ascunse sub nămeţi, la valea îngheţată din satul bunicilor unde ne dădeam pe gheaţă fără teama că se va rupe sub noi. Ne dădeam cu sania pe stradă şi pe deal, iar când veneam seara acasă, roşii la faţă şi îngheţaţi, ne încălzeam lângă soba de teracotă în care duduia focul ori cel mult cu o frecţie cu „Diana„. 😀

Şi uite că am supravieţuit. 🙂

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.