Primul bulgăre

Mâinile mi-au îngheţat şi cu greu reuşesc să-mi mişc degetele. Lovesc palmele una de alta şi le vâr în buzunarele hăinocului cu blană care mă apără de frigul de afară.

Din înaltul cerului cad fulgi uriaşi, cum n-am mai văzut parcă de-o viaţă. Cad atât de mulţi şi deşi, încât curtea, casele, ograda, pământurile de dincolo de ultimii pomi ai grădinii par pictate în alb. S-a depus un strat bun de zăpadă, deşi ploaia de toamnă de după-amiază m-ar fi făcut să jur că o să avem o mică inundaţie prin sat.

Mâinile dau semne de revenire. Le scot, roşii, din buzunar şi hotărăsc să-mi continui treaba. Mai împing 2-3 metri ditamai bila de zăpadă şi mă opresc. În spate am lăsat câteva brazde de iarbă, dezgolite de neaua groasă. În faţă mă aşteaptă un mic deşert alb.

Zâmbesc ca un copil şi fac un bulgăre. Îl las să cadă în zăpada afânată, îl rostogolesc uşor şi mă apuc din nou de lucru.

Trafic greu prin supermarket

Evit în ultimul moment un cărucior împins de o doamnă în etate, mai atentă la ceva decoraţiuni decât la traficul dintre rafturi. Încerc să o depăşesc cumva, dar nu-i loc. O întreagă familie e oprită aproape de căruciorul doamnei, iar membrii ei se uită taman în cealaltă parte.

Găsesc repede soluţia salvatoare, că doar am permis de ani buni: dau în spate şi fac stanga, prin raionul de chestii pentru maşini.

– Pardon!

He, he! Calcul greşit. În spate mai era unul ca mine, dornic să înainteze, şi pe care l-a surprins manevra mea în marşarier. Mda, aşa e când nu te asiguri în oglinzi. (Uite o idee bună: cărucioare cu retrovizoare. 😀 )

Cumva reuşesc să fac manevre şi să evadez spre zona dorită şi mai puţin circulată. Aşa am crezut până când mi-au ieşit în faţă alte două cărucioare. Mă întorc, ies spre electronice şi evit la mustaţă două grupuri care discutau despre filosofia hedonistă şi principiul relativităţii – mi-am dat seama de asta după râsetele gălăgioase şi faptul că îi dorea în cu.., cot de relativa enervare a celor nevoiţi să-i ocolească.

În drumul printre raioane mai capăt un ghiont de la o tanti ce analizează cu gesturi largi o haină. Un puşti fugărit de altul frânează brusc, dar nu poate evita coşul subsemnatului – o banală tamponare. Un angajat cu geacă trece vijelios împingând un megacărucior – Pardon, pardon, pardon! – obligând vreo 5 clienţi să se lipească de rafturile cu bere (printre cele mai vizitate, de altfel 🙂 ).

Al doilea bulgăre

Recunosc, nu-i treabă uşoară să manevrezi zăpada rece, dar nu mă las. Arunc aburi calzi şi de la distanţă cred că par o locomotivă miniaturală care pufăie din greu la pornirea din gară. 😀

Am mai lăsat în urmă nişte brazde, iar bulgărele iniţial s-a transformat din particulă într-o planetă pitică. 😉 Câinele pricepe că fac ceva important şi rămâne în curte. Din când în când dă să se ridice, dar renunţă repede şi preferă să rămână în adăpostul cald de lângă uşa de la intrarea în casă.

Prind atent „planeta pitică” şi o ridic peste gigantul primordial, cel de mi-a îngheţat mâinile.

Etapa secundă tocmai ce s-a încheiat. Nu înainte de a ajusta, cu mişcări tehnico-artistice, rotundul celor două bile. Nu-s tocmai mulţumit, dar… arta nu-i tocmai matematică, nu? 🙂

Ambuteiaj la case

Privesc de-a lungul caselor de marcat şi încerc să găsesc una la care s-au pus mai puţini clienţi. Nu-i tocmai un indiciu că treaba va merge mai repede. Poate fi o casieriţă mai… domoală, pe care cumpărătorii mai atenţi să o ginească şi să o ocolească.

Totuşi, încerc. Şi mă aşez la coada care mi s-a părut cea mai scurtă. În scurt timp realizez că e doar o părere. Toate-s la fel de lungi.

Bufff! Din spate, un nenea grăbit încercase să se bage în faţa mea. N-a calculat exact tangenta la arcul de cerc pe care îl făcuse, a ignorat constanta pi 🙂 şi… a intrat direct în şi aşa forjatul meu cărucior.

S-a uitat în sus – n-am decât 1,90 m – şi a constatat singur-singurel că eram deja cel din faţa lui. S-a resemnat, dar nu de tot. Cât timp am stat la casă, mi-a suflat în ceafă. La propriu. De două ori m-am întors expresiv spre el 🙂 iar a treia oară am fost la un pas de a-i transmite să-şi caute altă muză.

Când am evadat de la casele supraaglomerate – Doamne, îţi mulţumesc! – m-am simţit uşurat. Nici nu m-am uitat în urmă la cei care stăteau ca stridiile în cutie. Asta nu voi înţelege niciodată: de ce să te înghesui la case? Că laşi 10 centimetri sau un metru faţă de cel dinaintea ta, tot acolo ajungi. Doar că în al doilea caz nu-i ataci spaţiul personal şi nu-i stârneşti în cap imagini cu pistoale, cuţite, bombe etc.

Etapa finală a creaţiei

Ştiţi deja: bulgăre, bilă, fâşii de iarbă lăsate în urmă, sfera mai mică peste sferele mai mari. Privesc semi-mulţumit spre creaţia mea. Îmi dau seama ce lipseşte. Şterpelesc un morcov din cămară şi îl plantez fix în mijlocul ultimei bile. Cea de la ultimul nivel, să ne înţeleg. 😉

Iau o mătură veche din şopronul de lemne şi, cu mişcări chirurgicale, i-o ataşez bilei din mijloc. Talent, tati! 😀

A venit şi rândul cireşei de pe tort. Ochesc farfuria lui Max, o iau şi o pun – a la Versace, aşa, un pic mai şui – pe chelia creaţiei. Şmecherul cu coadă aude că umblu la ce-i  a lui şi vine curios să vadă dacă nu cumva i-am pus ceva mâncare în bol.

Se opreşte brusc lângă uşa grădinii şi începe să latre. 😀 Se uită nelămurit la mine, se uită la ciudăţenia de lângă şi… mai latră o dată. Nu-şi dă seama cine e personaju’.

– Max, taci, mă! E un om de zăpadă! Cam Frankestein el, dar, na… e om de zăpadă, mă! 😀

Max are 3 ani şi n-a văzut niciodată un om de zăpadă. Îi dă târcoale, se convinge că nu-i un pericol, după care îşi începe sesiunea de rostogoliri în zăpadă.

Copilul din mine e atât de fericit, în timp ce maturul îi îngăduie celui mic nişte clipe de bucurie. Şi nişte fotografii, nu foarte reuşite, cu telefonul. 😉

Concluzii

Nu mi-au plăcut niciodată magazinele. Mai ales când sînt aglomerate. Sînt pline de oameni, de agitaţie, de nervi. În luna cadourilor, nu ştim să fim bucuroşi, plini de recunoştinţă şi fericire. Sîntem doar agitaţi şi mereu pe fugă.

Tocmai de aceea mi-am îngăduit sâmbătă seara o oră de copilărie, prin zăpadă. 🙂 Câteodată e atât de bine să ne amintim că lucrurile aparent neînsemnate sunt atât de frumoase. Şi să ne mai liniştim din goana continuă.