Sportul românesc se află de ani buni într-o cădere liberă, iar prăpastia spre care se îndreaptă se apropie văzând cu ochii. Bulgărele incompetenţei a fost aproape să lovească una din puţinele redute rămasă motiv de mândrie pentru români. Dacă performanţele sportivilor români au fost de mult condamnate la moarte, ameninţarea şi-a întins mrejele şi spre sportul de masă, sămânţa a ceea ce într-o lume normală reprezintă baza viitoarelor performanţe sau, dacă vreţi, şansa descoperirii viitorilor campioni.

Minţile (ne)luminate din Ministerul Educaţiei Naţionale au vrut să revoluţioneze învăţământul. Au crezut că un prim pas ar fi eliminarea orelor de educaţie fizică şi sport la clasele mici și înlocuirea lor cu o nouă disciplină, „Mişcare şi Joc”, materie ce ar fi fost predată de învăţători. În imbecilitatea acestei decizii, care peste ani ar fi putut avea efecte nedorite, stă probabil incompetenţa unor oameni sau poate simpla dorinţă de a-şi lăsa amprenta într-un minister prin care au fost doar efemeri.

Nota de plată o vom primi însă noi, dar ceva mai târziu, iar cei care vor trebui să o achite vor fi copiii.

Cu tot respectul şi dragul pentru meseria de învăţător, cea care deţine magia de-a ne învăţa să scriem şi să citim, întrebarea este: câţi dintre actualii învăţători au pregătirea necesară pentru a putea preda abecedarul educaţiei fizice? Cei din minister ar trebui să aibă deja un răspuns.

La fel cum probabil ar trebui să-şi canalizeze atenţia asupra regândirii manualului de Educaţie Fizică şi Sport. Unul care, adevărat, trebuia să apară demult, dar cu un alt conţinut, asemenea manualelor de muzică şi desen ce ne-au învăţat despre Enescu, Porumbescu, Luchian sau Tonitza şi nu despre cum ar trebui să compunem sau ar trebui să ţinem penelul în mână. Aşa am învăţat despre frumoasele poveşti din lumea artei.

Aşa am vrea ca micuţii noştri să înveţe din manualul de Educaţie Fizică istoria întrecerilor sportive, istoria campionilor.

Nu să înveţe şcoala alergării, sau alte exerciţii, despre care profu’ de sport a citit abia pe băncile facultăţii. Spuneţi-le cine au fost Patzaichin, Nadia, Gabi Szabo, Lipă sau Hagi! Exemplele ar putea continua şi ar umple, cu siguranţă, paginile actualului manual. Spuneţi-le ce au însemnat ei pentru sportul românesc!

Judecând după toate aceste aspecte, cred că mai degrabă este nevoie de un manual pentru funcţionarii din minister. Să înveţe cum să readucă şcoala românească acolo unde a fost odată, privită cu respect peste tot în lume. Nu să tragă învăţământul în spate şi să-l sufoce cu propriile ambiţii.

Mânia lui Creangă, Coandă, Noica, Poenaru sau Păulescu se poate face simţită. Nu omorâţi sportul şcolar încă din faşă! Lăsaţi dramul de speranţă că vom avea copiii sănătoşi, că vor fi performerii de mâine sau forţa de muncă ce vă va plăti pensiile.

Niki Mihalcea, autorul acestei postări, este reporter sportiv de mai bine de 20 de ani, unul dintre cei mai buni și verticali pe care îi cunosc – eu zic că e cel mai bun jurnalist sportiv din Bihorul ultimelor două decenii. Știe tot ce mișcă în sportul bihorean și comentează cu profesionalism fiecare mișcare din viața sportivă locală. Este realizatorul emisiunii „Divizia locală” de la Digi24 Oradea și cel care face rubrica sportivă a jurnalului postului local.

Dar, mai întâi de toate, Niki îmi este prieten. Unul cu care am împărțit, în ultimii ani, și bune și mai puțin bune. Un tip vertical, corect până la extrem și de un bun simț cum rar întâlnești. Are opinii clare, pe care nu am reușit niciodată să-l conving să le împărtășească prin blogul meu. Până acum. Sper să continue. 🙂