We own ză curtea de la bloc! Vișinescu de la etaj și fiica lui din parcare

Trec de zona de parcare plină ochi de lângă parc, unde nici locurile „cu avarie” nu mai erau disponibile și intru în curtea dintre blocuri și clădiri care împlinesc veacul de existență. Mă învârt printre dreptunghiuri trasate la întâmplare pe beton, după imaginația și dorința locatarilor.

Două minute mai târziu:

– Alooooo!!! Dom’le, de ce lași mașina acolo?! Nu vezi semnul? Nu știi să citești ce scrie acolo?!

Ridic privirea și localizez originea șirului de întrebări agresive: un locatar trecut demult de vârsta primei pensii se agita la unul dintre balcoanele blocului din față. Trec peste tutuiala voit superioară – că doar dialoga cu un specimen mai tânăr, automat mai neexperimentat – și încerc un spirit de glumă:

– A trecut ceva timp de când am terminat școala. Posibil să fii uitat să citesc. La ce vă referiți?

Înveșmântat în halat, locatarul e mai dur ca privirea comisarului Moldovan și îmi indică ferm un fel de indicator amplasat lângă un zid. O bucată de tablă galbenă pe care stă scris un mesaj prin care ești avertizat că urmează o zonă interzisă muritorilor de rând, alții decât locatarii din perimetru. Respectiv ești invitat să nu parchezi pe o ”zebră” trasată ciudat, lângă un perete, pe niște dale. Sincer, trăiesc o premieră: prima trecere de pietoni în mijlocul unei curți de bloc.

Semnul pictat de stăpânii curții

– Scrie că nu ai voie să parchezi aici! Tu nu vezi nici semnul acela de jos?

Observasem semnul de acces interzis pictat de dalele din parcare – de ce să mint? – dar l-am ignorat. Și eu l-aș fi desenat mai rotund. Încerc să rămân calm – usaaaaaaahhhhhh… – și îl asigur pe vocalul locatar că nu am de gând să-i dau peste cap feng-shui-ul din curtea blocului.

– …dar o să las mașina aici 2-3 minute. Se poate trece pe lângă mine și las și numărul pe bord, în caz de ceva. Puțină înțelegere puteți avea. Chiar nu am unde să opresc.

– Am mai auzit eu de astea: 2-3 minute, pe naiba. Mincinoși și nesimțiți, asta sunteți!

S-a dus naibii calmul meu.

– Aruncați aiurea cu vorbele. Poate aveți părul alb, dar vocabularul și atitudinea sunt de băiețaș de cartier.

Până să primesc un răspuns, un nenea cam jerpelit lasă în urmă pubelele pe lângă care se fâțâise până atunci și îl țintește cu degetul pe vorbitorul de la etaj:

– Taci, mă, și intră în casă! Numai’ prostii vorbești, bă, Vișinescu!

Situația ar fi comică dacă n-aș fi pe rampa enervării. Apariția noului interlocutor riscă să tensioneze și mai mult conversația, așa că îl invit să părăsească ”chat-room-ul”. Nu de alta, dar nu e treaba lui.

Fata lui Vișinescu

Ca în filmele cu tâmpiți, în aceeași secundă își face apariția o tanti cu un cățel. Mai corect, un cățel cu o tanti – animalul era la doi metri în fața doamnei. Simte nevoia să se bage în seamă. Madam, nu patrupedul ce o preceda.

– Dacă e semnalizat să nu puneți mașina aici și e trasată și trecerea de pietoni, nu înțeleg de ce încălcați toate regulile. E chestie de educație și bun simț.

– Nu înțeleg ce reguli încalc. Cele stabilite cu de la sine putere de nu se știe cine? E domeniu public, iar indicatorul și semnele pictate pe aici nu cred că sunt făcute de autorități. Cel mult de cineva care se crede stăpân pe aici și face ce vrea, că doar e curtea blocului.

Când sunt nervos, vorbesc mult și repede. Femeia dă din mână și dispare, bombănind, spre malul Crișului.

– Du-te învârtindu-ne! Că și tu ai o gură spurcată. Tu ești fata lui Vișinescu!

Înainte să părăsească zona, nenea jerpelitul de lângă pubele își rezolvă scurt problema cu însoțitoarea câinelui. Bănuiesc că avea niște polițe de plătit. 😉

Reguli proprii pentru domeniul public

M-am turat, recunosc. Mă enervează oamenii care ignoră regulile comunității și le pun în aplicare pe ale lor. Cei care își revendică locul de parcare pe motiv că ”io parchez aici de 30 de ani”parcare dobândită prin uzucapiune, cu alte cuvinte. Și pun în zonă tot soiul de avertismente hand-made ca să își anunțe stăpânirea și să nu-i lase pe alogeni să parcheze.

Dar când e vorba de plata unui abonament de domiciliu, sunt primii care refuză implicarea autorităților. Ei sunt stăpânii curților, împart locurile cu vecinii, la mica înțelegere, și nu acceptă intruși. Totuși, sunt convins că dacă ar ajunge într-un alt loc unde li s-ar aplica tratamentul de ei patentat, s-ar simți jigniți și ar face scandal.

Știu, în Oradea nu sunt atâtea locuri de parcare pe cât am avea nevoie. Dar asta nu înseamnă că în dorința noastră de a rezolva măcar situația de lângă propriile case, să ne facem stăpâni pe ce nu e al nostru. Deși e la modă.

A, și mă mai enervează ceva: indicatoarele care anunță că accesul e permis doar riveranilor. Cu excepția situațiilor în care au plătit pentru asta, nu văd de ce locatarii să aibă exclusivitate asupra terenului PUBLIC de lângă locuințele lor.

N-am avut niciodată acest ascuțit simț al proprietății asupra unui bun ce nu-mi aparține. Ca șofer, dau ture după ture în fiecare seară în jurul blocului ca să găsesc un loc de parcare. Între timp, cele din curtea blocului în care stau gem de dubițe, mașini de serviciu, rulote sau miniremorci. Dar, atâta vreme cât nimic nu e reglementat financiar, cu parafă din Piața Unirii 1, accept situația.

P.S. Discuția din curtea blocului a durat vreo 3-4 minute. Cam cât aș fi absentat și nu încurcam pe nimeni. Între timp, doamna mea scanase magazinul dorit, s-a întors și am plecat. 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.