E descris pe internet drept cel mai fain oraș din țară (nu cunosc multe alte municipii din România, dar mai avem până să ne mândrim cu fainoșagu’ local…). Dar Oradea are momentele ei, în care zici că e decupată din compoziții ale unor poeți ciupiți rău la coarda depresivă. Cum a fost și duminica asta.

Con-orășenii mei care au avut cheful să iasă din case sau au făcut-o de musai au putut constata că, prin cartiere cel puțin, a domnit o atmosferă ciudată, gri. Cer plumburiu, oameni puțini pe străzi, strângând paltoanele pe ei și grăbind pașii. Pungi smulse de vânt ori de scormonitorii prin gunoaie. Mașini murdare ai căror șoferi își dau prioritate o dată pe săptămână ori le spală dacă și când le vine cheful (tare rar).

Printre blocuri și în parcări

A fost liniște și printre blocuri și doar câte o junioară îmbrăcată ca de primăvară, dar cu căciulă, își plimbă câinele cât o poșetă prin zăpada de o culoare nedefinită. Un locatar bălăngăne o pungă plină cu resturi și o aruncă jumătate pe jos, jumătate în containerul cu deșeuri reciclabile. Îi înjură zgomotos pe ăia de au lăsat ușa deschisă la cotețul metalic unde sunt pubelele. După care pleacă cu mâinile în buzunare, fără să se atingă – evident – de ușile laaaaarg deschise.

În parcările magazinelor din Oradea, întotdeauna, deci și azi, locurile de parcare pentru persoanele cu handicap sunt ocupate de cefe late, tanti cu gura mare ori de băiețași cu glezne dezvelite și cu mașini puse pe diagonală (nu ești suficient de prost decât dacă o arăți la pătrat). Ce să faci, dacă bunul simț nu se există, iar paznicul din magazin e un pensionar de 60 și ceva de ani, care stă pe un scaun sau trage din țigară și ”nu mă iau în gură cu tăți proștii”.

Mâine e luni. Zi liberă. Adică nu se lucrează, că doar noi găsim de cuviință să ne sărbătorim înaintașii nefăcând nimic. Va fi o extensie a duminicii în curs. Deci nu cred că plumburiul de azi are ceva probabilitate de a se transforma într-o culoare mai veselă, mai plină de viață și chef.