Nu sint un exeget al fotbalului, ba chiar recunosc, cu o oarecare rusine, ca retin rar numele unor fotbalisti. Si mai rar le asociez numele si figurile cu nu stiu ce cluburi. Stiu doar ca Gennaro Gatusso, jucatorul meu preferat, e stalpul – la propriu 🙂 – al celor de la AC Milan si ca Steven Gerrand e cel care merita o statuie la Liverpool, alaturi de ceilalti zei ai orasului, Beatles. Si mai stiu ca iubesc fotbalul englez, nu neaparat pentru echipele din Albion (preferata ramane Arsenal, „tunarii” cu care tin din 1987, chiar daca Everton ma pasiona ca batea tot si castiga campionatul prin ’85 sau ’86 – citeam pe ultima pagina din „sportul”, la „Fotbal pe mapamond”, toate rezultatele si calculam puncte). Il iubesc mai ales pentru publicul extraordinar, care canta si TRAIESTE fotbalul.
A auzit cineva marti seara cum cantau suporterii lui Liverpool? Daca da, nu v-a strabatut un fior? Pasiune, dragoste pura, suflete care vibrau in ritmul mingii mangaiate de gladiatorii din teren… Asta e fotbalul in insula reginei Elisabeta, acolo unde tribunele au viata lor, unde razboaiele se poarta doar cu inimile si cu sufletele, nu cu batele si cutitele, unde galeriile ar putea concura oricand cu corul unei mari opere europene si nu in vreo gala improvizata de K1.
Cand, prin 1998, un coleg din presa mi-a povestit cum a simtit atmosfera de pe stadionul lui Newcastle, mi-am promis ca o data voi ajunge si eu acolo. Sau pe Old Trafford. Sau pe noul Wembley (pe cel vechi l-am ratat) ori pe Emirates Stadium al lui Arsenal. Si dorinta imi creste ori de cate ori vad un meci din campionatul englez.
Stiu ca nu intotdeauna a fost pace in fotbalul englez. Stiu ca au avut celebrii hooligans…si ii mai au. Dar stiu ca au avut ac de cojocul lor si acum acolo se traieste adevaratul fotbal. La el acasa, nu pe stadioanele jegoase si intunecate din liga lui Mitica sau de aiurea, printre fotbalisti tratati ca oile si azvarliti in colturile unor echipe cu presedinti DJ la butoane cu iz penal.
Servus,
Ti-am citit articolul si am fost bucuros ca mai exista suporteri ai fotbalului englez, eu personal fiind un mare fan al fenomenului fotbalistic din albion.
De fiecare data cand ma uit la Liverpool nu pot sa nu remarc cum toata lumea canta never walk alone si sa nu ma gandesc la extraordinarea comuniune de valori si spirite care exista acolo.
Acum 2-3 ani Steven Gerard era gata sa se transfere la Chelsea si suporterii erau disperati ca, capitanul lor va pleca, simbolul orasului.
Nu a mai plecat pina la urma, zice el, pentru ca a vazut un suporter care era dispus sa isi puna capat zilelor in fata stadionului daca acesta parasea clubul.
Nu stiu daca gestul unui suporter iti poate schimba destinul dar sunt sigur ca fotbalistii in anglia inteleg foarte bine ce inseamna suportul fanilor si recunostiinta pe care trebui sa o acorde acestora.
Inca un exemplu de ce marea britanie este numita patria gentlemenilor, atunci cand primesti sprijinul semenilor tai prima regula este ca si tu la rindul tau sa o faci din respect pentru ei.
Oare fotbalistii nostri cand se vor trezi ?
mersi de comentariu sau, ca sa zic asa, ca de la suporter la suporter, thanks, mate!
in seara asta am avut inca un motiv sa stau cu ochii in televizor: a jucat arsenal! chiar daca nu s-a marcat…ce meci a fost! ce atmosfera! intr-adevar, marea britanie e o patrie a gentlemenilor!
god save the football 🙂
cat despre mioritele noastre, trebuie sa recunoastem ca multi dintre actualii fotbalisti – nu toti – sint de fapt niste vedete sclifosite, umflate mediatic de o presa sportiva tabloidizata. pacat!
e fain fotbalul englez. pe noi pe romani ne impresioneaza atmosfera, implicarea in joc, vana fotbalistilor…si ca veni vorba de fotbalisti avem si noi vedele noastre in albion…il tii minte pe ilie dumitrescu si gagicutele lui…cum a impresionat fotbalul englez…sau placerea lui mutu de a dribla impulsionat de pliculetele de praf alb… ce sa-i faci noi suntem de la balcani cu placeri simple si vise englezesti!