„Vama veche” imi sună relaxant în urechi şi căldura din maşină mă face să mă simt oarecum superior celor care merg pe jos pe marginea drumului, prin cele vreo 10 grade de afară. Lumina farurilor mângâie şoseaua şi maşina toarce – impropriu zis, la motorul pe care îl are… de fapt, duduie – mulţumită că nu o las să galopeze sub 80 la oră. E aproape 11 seara şi mă îndrept spre Oradea, după trei zile petrecute acasă, în Beiuş… Deja simt un fir de dor de casă, aşa cum îl simt de fiecare dată când dau prin oraşul natal. (Stau de atâţia ani la 60 de kilometri depărtare şi nici acum nu m-am vindecat. Nici nu o să mă vindec şi o să-i enervez mereu pe alţii cu chestia asta.)

N-am nici un chef să merg miercuri la redacţie. Asta pentru că joi şi vineri sîntem liberi şi săptămâna e ruptă astfel în două.

În calmul din maşină şi profitând de faptul că pe şosea nu-i nimeni în afară de mine – aşadar nu-s deranjat de vreun factor extern – prin minte îmi trece, nu ştiu de ce, imaginea unei tipe (nu-mi place să-i zic imaginea unei fete sau imaginea unei femei) întipărită în memorie într-o dimineaţă, în urmă că vreo două săptămâni, pe drumul către Cluj.

Am oprit, ca de fiecare dată când mă îndrept spre Cluuuuj 🙂 , la Negreni, la unul din restaurantele acelea de lângă şosea, unde e mereu plin de şoferi, de familiile lor sau… de damele luate „la ocazie”. M-am aşezat, cu frate-meu, la o masă de pe o terasă, profitând că afară era destul de cald, deşi norii se adunaseră peste munte.

Cât timp am aşteptat omletele comandate, am discutat o mulţime de lucruri şi priveam curioşi la oamenii care opreau sau plecau. M-a distrat o tipă, pe la vreo 25-27 de ani, care a comandat 14 mici. Când i-a adus ospătăriţa, împărţeala bucăţilor, deloc mici, de carne a fost următoarea: 10 ea, 4 tipul care o însoţea 🙂 Curios că nu era vreuna dintre acele „sugar mama”, mari prietene cu kilogramele. Mai era un cuplu, la vârsta bucuriilor făcute de nepoţi, care a mâncat calm şi aşezat, scoţând rar câte o vorbă.

Şi acum vine acel „la un moment dat”. Aşadar… La un moment dat, la masa din stânga noastră s-a aşezat o tipă. Cea de care mi-am amintit brusc şi fără motiv pe drumul de la Beiuş la Oradea. Vreo 30 de ani, cu un corp atrăgător, îmbrăcată în blugi şi o geacă strânsă pe corp, cu o bască sub care şi-a strâns părul şi aşa scurt… Şi-a pus lângă ea geanta pe care o purta peste umăr, şi-a scos liniştită o ţigară şi a cerut o cafea. A tras un fum şi a privit gânditoare undeva, spre munte.

Nu ştiu ce m-a făcut să o urmăresc atent, să o fixez cu privirea, să-mi rămână atât de bine întipărită în minte. Poate aerul rece, de mister, care jur că o înconjura ca un voal nevăzut… Poate privirea stranie cu care fixa un punct nedefinit înspre pădurea de dincolo de drum. Poate gesturile calme, parcă studiate, cu care îşi ducea ceaşca cu cafea la buze (avea nişte buze ireal de roşii). Nu ştiu…

Dacă ar fi ştiut ce-mi trece prin cap, frate-meu sigur mi-ar fi zis „Du-te, mă, la ea la masă, intră în vorbă cu ea!” O fracţiune de secundă am gândit şi asta. O fracţiune… De fapt, voiam doar să stau cu ochii ţintă la ea, să-i admir misterul care poate pănă la urmă nu avea nimic misterios. Era, poate, doar o femeie şi gândurile ei, oprite pe o terasă de la marginea drumului spre Cluj… Aş fi vrut, însă, să ştiu la ce se gândea. Defect profesional, nu? 😉 Sînt bărbat 🙂

După aproape un sfert de oră, ne-a venit comanda, tipa s-a ridicat şi a plecat. Nu mi-am mai amintit-o… până în seara asta…