Zodia sărbătorilor

Românilor le plac sărbătorile. Nu doar lor, dar trăiesc pe aici şi mă interesează în primul rând oamenii din jurul meu. Orice sărbătoare e atât de aşteptată, atât de dorită, încât pregătirile pentru a o întâmpina cum se cuvine încep cu cîteva zile înainte.

Preferabil din lunea de dinaintea evenimentului, intrăm într-o fibrilaţie neobişnuită, alergăm prin magazine ca nu cumva să ne ratăm vreo bucată de indiferent ce, numai bună de băgat la stomac în marea zi de sărbătoare. Evident, pentru asta scurtăm alte activităţi. Cum ar fi cea de la locul de muncă. „Ce naiba, doar îi sărbătoare!! Mă relaxez un pic, că în rest bag ca disperatu’. Cum să muncesc 8 ore, vrei să nu mai pot mânca şi bea duminică???? Eşti PROST!!!!!!??????” Iar vinerea dinaintea marelui festin e un dolce far niente, cu băgare de palmă sub fund şi frecarea mentei la un solitaire. Sau cumpărături pe ultima sută de metri. În timpul serviciului, of course. Oficial se numeşte vinerea scurtă.

Oameni care nu aveau nici o legătură cu religia şi care-şi fac din „futu-i” un fel de motto personal devin brusc babe ultraradicale, preocupate doar cu mântuirea sufletului şi trimiterea acestuia în rai. Nu au timp pe parcursul anului, dar de sărbătorile religioase – cât mai multe să fie, chiar dacă nu prea ştie lumea ce şi cum cu ele – bat mătănii, ţin post (cu balele curgându-le după o halcă de carne sau o butelie de vin) şi se dau mironosiţe. Nu mult, că urmează stropitul sărbătorii şi recuperarea zilelor de post prin băgarea la burdihan a kilograme de haleală euro şi non-euro (mici, grătare, cârnaţi).

După sărbătoare, urmează zilele de recuperare, 2-3, timp în care nu muncim mult, să nu ne clătinăm şi să ne revenim după marea încercare. Ne ajută şi statul, că doar vine campania electorală. Dar nici zilele libere date de sf. stat nu ne ajung şi le facem noi mai lejere pe cele în care ne reîntoarcem la serviciu.

Şi uite aşa, ajungem să ridicăm fentarea muncii la rang de ocupaţie principală. Că dacă am face un calcul câte sărbători sînt de-a lungul anului, la care să adaugăm o săptămână de pregătire înainte şi 2-3 zile de revenire după, rezultă că am avea nevoie de un an dublu ca să ne facem treaba.

Ne doare undeva de muncă, iar pe unii îi doare în cot de noi. Ne mai mirăm că sîntem priviţi ca nişte şmecheraşi, buni să ne descurcăm, dar rareori chemaţi să facem o treabă pentru care e nevoie de implicare.

P.S. Nici cealaltă extremă nu e ok: să munceşti până la epuizare, stahanovist, prost plătit şi fără să ai cu ce. Cele 8 ore nu s-au inventat degeaba. Avem nevoie de zile libere, de concedii, de o plată decentă şi la timp pentru munca noastră. Dar, de obicei, şmecherii – ăia pe care îi cam doare în cur de muncă, pentru că ştiu cum să se descurce – nu nimeresc în situaţii nasoale. Ceilalţi, „fraierii”, ajung să fie călcaţi în picioare.

Fără categorie

  1. eu sunt fan al sarbatorilor. o zi da una ba. in felul asta avem vreme suficienta SA FACEM ALTCEVA…si lucram exact de cat suntem platiti.

  2. iar munca,sa stii si tu e o plaga a societatii. Inchipuieti o societate unde nu e nevoie sa muncesti. fiecare ar face ce ar vrea, adica ce-i place. in felul asta progresul intelectual ar fi urias.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.