Privesc nedumerit la aparatul care indică ritmul cardiac. Un 17 mare apare brusc pe ecran şi un bărbat din spatele meu întreabă:
– A murit?
– Nu, şi-a revenit… Au reuşit să-l resusciteze! Îi bate inima, îl lămureşte altul.
E trecut bine de ora 11 noaptea şi salopetele roşii ale SMURD-iştilor se agită în jurul omului întins pe targă în autospeciala de salvare. Inert, bărbatul e lovit bine la cap şi nu dă nici un semn de viaţă.
– N-are nici o şansă… Se duce, dă verdictul unul dintre gură-cască strânşi lângă locul accidentului.
Mă enervează pesimismul individului. „Du-te-n mă-ta!”, îi transmit şi plec să caut un martor al accidentului. Dramul de compasiune din mine îmi zice că, poate, mai există şanse ca omul să trăiască. Asta deşi maşina lui, cu care a încercat să facă o depăşire, lovind în plin un taximetru de pe contrasens, mă contrazicea. O grămadă de tăblărie cocită, plină de ulei, sânge, benzină… „Nici o şansă…” S-ar putea ca pesimistul să aibă dreptate. Dar tot în origini îl trimit.
Şoferul camionului pe care victima voia să-l depăşească e încă şocat, îi tremură vocea.
– N-am apucat să fac nimic, dom’le. Am văzut cum depăşeşte şi cum intră direct în taxi şi apoi în mine… N-am putut… N-am… Ce era să fac?
– Îmi pare rău… Nu e vina dumneavoastră, încerc o timidă consolare…
Mă întorc la maşina SMURD-ului şi încerc să văd ce indică aparatul. Zero… Inima nu mai bătea…
– A murit, îmi zice pesimistul…
– A murit?
– A murit…, confirmă şi Zsolti, medicul de la SMURD. Broboadele de transpiraţie îi lucesc pe frunte, deşi afară abia dacă sînt 10 grade.
Rând pe rând, smurdiştii coboară din maşină…
– Avea răni prea grave, îmi explică un asistent.
Strânge din buze a neputinţă. Îl înţeleg. Omul a murit…sub ochii lor, sub ochii noştri. Încerc să-l privesc. O mână îi atârna, inertă, iar aparatul care îi indica bătăile inimii nu mai era de nici un folos. Avea 37 de ani şi e…era de lângă Braşov, din Săcele.
Nu simt nimic. Ciudat, ar zice unii! Defel! Ca orice reporter de eveniment, am văzut multe accidente şi multe victime. Sînt imun. Sau aşa vreau să fiu. Nu pot întotdeauna. Moartea unui copil mă răvăşeşte. Om în toată firea, mi-au dat lacrimile când am fost nevoit să fac ştiri despre moartea unui micuţ. Când cei apropiaţi se sting, o lume întreagă nu mai are sens…
În schimb, am învăţat în anii ăştia de presă de teren, la fel ca toţi colegii mei, să nu las imaginile dure pe care le-am văzut să mă afecteze. Dacă nu făceam asta, acum mă salutam prieteneşte cu directorul de la spitalul 6.
La suprafaţă, un reporter bun pare că nu e afectat de nimic. Ştie ce are de făcut, îşi documentează ştirea, vorbeşte cu cei care îi dau informaţii, încearcă să-i înţeleagă. Dar, şi acum nu spun vorbe mari, în suflet trăieşte, chiar dacă nu mult timp, dramele pe care le vede. Merge, filmează, scrie, vorbeşte normal, ba şi glumeşte despre ştirile pe care le face. Însă, din când în când, fără veste, începe să-i tremure vocea şi să privească în gol, fără noimă. Îi trece rapid şi merge mai departe.
– Ştii, câteodată parcă sîntem nişte vulturi! Când se întâmplă ceva nasol, sărim cu toţii, îmi spune Cristi, prietenul meu de la Antena1.
– Nu e aşa. Ne facem meseria, le arătăm oamenilor ce rezultate au ignoranţa, prostia şi nebunia şi ne ascundem în noi.
Ciudat, nu?