Stau şi mă uit undeva, deasupra laptopului lui fratelo. Încerc să mă concentrez, deşi, dacă m-ar vedea cineva, ar zice că privesc în gol. 😉 Nu-s plecat cu sorcova, ci fac asta ca să-mi adun gândurile. E sâmbătă şi e aproape ora 2 noaptea, moment excelent de strâns impresii.

A fost o săptămână interesantă. Şi grea, de ce să nu o zic. Câţi dintre cei care şi-au schimbat locul de muncă nu gândesc la fel?

Impresii? O tonă. N-am avut timp să le trec prin filtrul gândirii. Chiar n-am avut timp, nu mi-am permis. Acum am şi din ele reuşesc să fixez în minte doar câteva. Restul au existat, dar şi-au trăit existenţa într-o singur zi, după care au plecat fără să lase urme. (Pfuuu, de când am devenit filosof? Şocantă constatare, mai ales pentru mine 😀 )

Buuuuun. Săptămâna asta a fost prima la noul loc de muncă, la TVS. Am avut un sentiment ciudat să ajung la televiziunea unde, cu mult timp în urmă, îmi spuneam că nu mă voi angaja vreodată. Chestia asta mă face să-i dau dreptate lui J.R. Ewing: „Never say never!” Uuuhhh, yeah!

Oameni ok, mulţi cu care am mai lucrat, toţi cunoscuţi mie – mai puţin muncitorii care bagă de zor la trafalet şi tanti de serviciu care se miră că mă ridic de pe scaun să o las să măture sub biroul meu. 😀

Nu neg că au fost priviri pline de semne de punctuaţie: „Ce vrea ăsta?”, „Crede că o să facă ordine?”, „Nouă de ce nu ne zice nimeni ce se întâmplă?” Am mai văzut noi alţii ca el, nu ne temem!”, „CE? Iar cu Laboş?!” Ultimul strigăt-întrebare îi aparţine unui fost coleg din TTV, sunetist acolo, la TVS regizor, când a aflat că o să lucrăm împreună. Glumea, desigur… sau sper…sau… Sigur glumea. 😀

Sistemul de lucru e altul, dar colegii mei au priceput ce se întâmplă, ce le cer şi cum vom face ştirile de acum înainte. Am fost deschis şi sincer cu ei, pentru că mi se pare normal să nu-i mint şi să nu le ascund nimic din ceea ce trebuie să ştie. Repet, sînt oameni ok, cu idei, deştepţi, cu care poţi discuta. Unii dintre ei au încheiat vineri colaborarea cu TVS, ceea ce a dus la o stare mai ciudată în firmă. Lacrimi, întrebări, neputinţă… Unii dintre cei care au rămas s-au speriat, privind totul cu o oarecare neîncredere. Îi înţeleg. Mi-am adus aminte de cum mă simţeam când unii de la Transilvania TV erau puşi pe liber.

Bine, condiţiile sînt altele la noul meu loc de muncă. Aici, patronii chiar vor să facă o televiziune puternică, se investesc bani, se aduc oameni buni din presă. Asta în situaţia în care absolut toate celelalte televiziuni din oraş dau afară angajaţi şi nu pun nimic în locul lor.

În definitiv, fiecare patron face ce vrea cu afacerea lui. Asta pot să o înţeleg. Poate angaja pe cine vrea şi poate da afară pe cine consideră de cuviinţă.

Tehnica – pfuuuu, e de lucru. A fost cel mai greu hop de trecut în realizarea jurnalelor. Cum s-a îmbunătăţit un pic „sculăria”, cum n-au mai fost întârzieri, iar jurnalele au intrat la timp. Dar vine aparatură nouă, vin calculatoare, dotări noi pentru studiouri şi regie.

Într-una din zile am aflat că aş putea avea origini miticeşti. O colegă mă întreba dacă nu am stat mai mult timp în Bucureşti.

– Că ai accent de mitic!

– Ferească Dumnezo, io-s din Binş. Oi ave accent de bucureştian doar dacă Binşu’ s-o fi mutat în sudu’ ţării. Da’ nu am auzit să se fi întâmplat aşe ceva. 😀 Plus că nu mă pasionează miticii de nicio culoare. Şi nici nu am ceva cu specia lor…

Tot zilele astea am învăţat să urăsc linuxul (iartă-mă, Alex!), să mă întreb care a fost genialul care a făcut strada cu o singură ieşire şi să parchez la câţiva centimetri de un pom cu o dexteritate de care nu mă credeam în stare. Apropo, cred că o să fac un concurs de nume pentru copacul respectiv. Măcar aşa să-l răsplătesc pentru că-l deranjez şi pentru că-i răscolesc noroiul din jur.

Altă chestie bună e faptul că ajung târziu acasă. Deşi colegilor le bag în cap în fiecare zi că există viaţă după televiziune şi trebuie să aibă grijă de ea, nu-mi prea vine să aplic principiul ăsta în viaţa mea. Prefer să ajung cât mai târziu acasă – unu, pentru că e de lucru, şi doi, pentru că nu mă pasionează prietenia cu pereţii garsonierei. 😉

Sînt convins că o să vină vremea când lumina aprinsă şi nişte cuvinte dragi mă vor aştepta şi pe mine acasă. Am dat în boala optimistului şi nu am chef să mă vindec. Aşa privesc tot ce mi se întâmplă. De aceea sînt convins că ai mei colegi vor face treabă bună întotdeauna şi că mă vor obliga cât de curând să le dau berea promisă. 🙂

Cât despre mine… Vorba vederii de la mare: „Eu sînt bine, ceea ce vă transmit şi vouă! Vă pupă, al vostru, Adi” 😉

P.S. Comentariile răutăcioase ale unor persoane care se dau de ceasul morţii să pară deştepte nu mă interesează. Pentru că nu cobor la nivelul lor. Am pretenţia că port discuţii doar cu oameni de bun simţ, puternici şi inteligenţi. Cei care îşi numără neuronii pe degetele de la o mână şi complexaţii fac parte din alt film.