Grea a fost trezirea în prima zi de „muncă” la salonul auto din Geneva, dar parcă nu atât de dificilă ca în dimineaţa de miercuri. Să fi fost aerul bun de la munte, lipsa internetului din seara de dinainte ori sforăitul lui Vlad 😉  – nu ştiu. Cert e că abia am coborât din pat, cu ochii cârpiţi de somn. Am şi plecat mai târziu decât marţi şi afară era parcă un pic mai rece.

Piaza rea ne-a urmărit şi pe drum când, după ce eu am văzut o mâţă moartă în mijlocul drumului, iar Lorin a observat un cadavru de raton (?) în şanţ (dada, eram în Franţa, nu pe drumul de la Oradea la Beiuş), am ratat ieşirea de pe autostradă şi a fost nevoie de un ocol de peste 10 kilometri de 1,80 euro – taxă de autostradă – ca să ne revenim pe drumul spre Elveţia.

O dată ajunşi la Palexpo, toate gândurile negative au dispărut ca prin farmec. Ce mai, n-aveam probleme! Ştiam de ieri ce standuri sînt, unde, ce am filmat, ce mai avem de făcut. Aşa că totul a mers ca pe roate, până la ora 13, când am stabilit să ne întâlnim cu Lorin la standul celor de la Alfa Romeo. Rând pe rând, au trecut prin faţa camerei purtată de subsemnatul sau de Vlad maşinile de la Bugatti, Ferrari, Audi, Lamborghini, ceva tunneri cu nume imposibil, maşinile de Formula 1, Mitsubishiurile, Saab, Opel şi Infinitti. Şi, evident, hostessele, mereu amabile, zâmbitoare, gata să te ajute şi extrem de obosite şi de desculţe când prindeau un moment liber.

La un moment dat, nenea „I’ll be back!”, mister guvernatorul de California, ex-terminatorul Schwartzenegger şi-a făcut apariţia la standul Audi. E un sentiment ciudat să ştii că omul care a jucat în filmele adolescenţei tale se află la nici 10 metri de tine.

La o oră după miezul zilei, am trecut zâmbitori pe lângă ragazzele în roşu de la Alfa Romeo şi ne-am „recontrat”  cu Lorin, aşezat lejer la o masă, cu un suc în faţă. Descoperise marţi o şmecherie care ne-ar fi făcut pe mine şi pe Vlad să economisim 20 de euro. După o anumită oră, la toate standurile, presa şi invitaţii primesc mâncare pe gratis, în regim de autoservire. Eşti pe la ei pe la stand, poţi să mergi la amiază – orele 12 sau 13 – la un mic restaurant făcut de ei şi bagi la stomac. Free, of course! Marţi am mâncat la bar un senviş şi o cola ori o bere, care ne-au costat 10 euro pe persoană.

Azi n-am mai ratat prilejul. Am stat câteva minute la un rând multinaţional, format mai ales din jurnalişti, şi am construit pe o farfurie un adevărat edificiu gastronomic. Salate, brânzeturi (astea au fost senzaţionale 🙂 ), salam, şuncă, pizza, sosuri… şi, la final, apoteotic, un desert cremos din brânză dulce şi sirop de fructe. Magnifique! De două ori am stat la rând eu şi Vlad, dar ne-am săturat. 😉 Am remarcat că vorbitorii de franceză, fără excepţie, beau vin la masă. Obişnuinţa…

Deşi cu burta plină, nu am reuşit să facem ceea ce ne-am propus pentru a rupe gura târgului de pe Crişul Repede. În interiorul halei unde se ţine salonul, presa nu are acces la net, decât contra unei sume oarecare. Aşa scria pe un afiş. Organizatorii au zis, însă, altceva: nu mai dădeau carduri de acces la net în interiorul salonului, dar puteam să navigăm gratuit la centrul de presă. Acolo, liniştea era la ea acasă şi jurnaliştii vorbeau în şoaptă. Cum eu şi Vlad voiam să facem un live prin webcam, nu prea era locul. Deci, tehnic fiind imposibil, a căzut treaba, spre părerea de rău a tuturor. Chiar puteam produce o premieră pentru Oradea, transmiţând live din Elveţia. Nu-i bai, şi în 2010 se face Expo Auto la Geneva! 😉

În rest, maşini peste maşini. Pe lângă cele de dimineaţă, am mai trecut pe la standurile celor de la Volvo, Rolls-Royce, Porsche, Mercedes, BMW, Peugeot, Alpina BMW, Mini… Peste tot feţe zâmbitoare, oameni gata să te ajute, tot felul de şmecherii de promovare a produselor. Ne-am lovit din nou de lipsa cărţilor de vizită, pe care dacă le aveam ne alegeam cu zeci de materiale de promovare pe casete dv sau alte suporturi. Oricum, avem tolbele pline cu zeci de reviste, CD-uri, DVD-uri ori afişe.

La vreo jumătate de oră după ora oficială de închidere a zilelor presei, după 6 casete şi jumătate de filmare, după mii de fotografii şi mii de oameni şi de maşini văzuţi şi văzute, după ce am încărcat bateriile timp de patru ore şi am colectat zeci de kilograme de materiale promoţionale, după ce am vorbit engleză ori franceză cât n-am vorbit până acum în viaţa mea (micul poliglot 😉 ), după aproape 2 mii de kilometri parcurşi, după ce am băut nenumărate sucuri, ape minerale, red-bull-uri şi 2 beri (eu), după ce am luat nişte mici cadouri (nu am eu banii pe care mi i-aş dori, dar cei dragi merită)… ei bine, după toate astea, am urcat în maşina lui Lorin şi am decis că merităm o plimbare prin Geneva. Am încercat să vizităm un mall, dar toate magazinele mari erau închise, aşa că am preferat să stăm la o bere locală într-o braserie simpatică foc, aproape de centrul oraşului. Nu foarte scumpă, dar cu un aer boem, cu vorbe în franceză care zburau partout 😉 în jurul nostru…Relaxant…

Iar la întoarcere am realizat de ce azi-dimineaţă mă distram văzând numele unui han aflat la marginea şoselei dintre Cruseilles şi graniţa francezo-elveţiană: „Le maison du Pere Noel” (Casa lui Moş Crăciun). Spre seară, când la Geneva ploua, în munţii din sudul Franţei a început să ningă. Cu fulgi mari, care s-au pus repede şi au acoperit totul cu zăpadă. Se vede că francezii nu au RER! 😀

Jingle bells, jingle bells, jingle all the way…