Câteva zeci de minute i-au trebuit colegului Vlad Tătaru, de la matinalul TVS, să demonstreze cât de ciudaţi sîntem noi, românii. Omul s-a îmbrăcat în cerşetor şi a patrulat pe Corso mai puţin de o oră. În intervalul ăsta putea liniştit să adune bani de pizza pentru toată redacţia, başca nişte beri la rece sau nişte sucuri pentru luptătorii anti-alcool (puţini, dar sînt 😉 ). Mai precis, Vlad a primit de la trecători vreo 600 de lei (adică 6 MILIOANE de lei vechi!!!!).

Unul dintre milostivii trecători i-a înmânat un „Eminescu” – pentru necunoscători o bancnotă de 500 de lei. Mi-am verificat toate bancnotele pe care le aveam la mine, dar pe cea mai mare era „Caragiale” – 100 de lei – şi aia primită de la firmă să plătesc nişte DVD-uri. 🙂 „În numele lui Isus”, motiva necunoscutul gestul de a-i da lui Vlad salariul pe o săptămână (cred, că nu ştiu cât câştigă el la „Cappuccino de dimineaţă”).

Noroc că al meu coleg nu a luat banii; nu că ar avea prea mulţi, ci din cauza bunului simţ şi a camerei care îl urmărea peste tot. Asta cu camera e o glumă, sper că nu se supără, ştie că mai am de astea în program. 😉

E adevărat, au fost unii care l-au ignorat, au fost altele care i-au recomandat „să ia viteză” şi au fost poliţişti care i-au cerut prietenia: „Vrei să fim prieteni?!” 😀 Au mai fost şi dispute teritoriale: „Mă, ce faci aci? Aici e locu’ mio!”, i-a zis lui Vlad un boschetar veritabil. 😉

Ştiu că milostenia şi omenia îi caracterizează pe mulţi dintre români, dar de aici până la a-l îmbogăţi pe un cerşetor cu un „Eminescu” e o cale oarecum lungă. Ori cel care a făcut gestul habar nu avea de valoarea banilor, ori poza într-un protector al sărmanilor. Că dacă banii chiar erau munciţi pe bune, ştia cât de greu i-a obţinut şi era mai chibzuit.

5 lei mai dau şi eu cui mi se face milă de el, iar 10 lei am dat unui copil desculţ care se agăţase de geamul maşinii într-o iarnă – pare-mi-se anul trecut, când ningea cu furie. Dar 500…

O colegă îmi zicea că „meseria” asta, de cerşetor, e mai profitabilă decât oricare alta. Şi nu trebuie decât să slobozi pe gură nişte rime împerecheata sau versuri albe. 😀

P.S. Într-o notă total diferită, vă informez pe această cale că am avut prilejul să conduc şi eu un Ferrari. Roşu, evident. Săptămâna trecută. N-am scris de asta pentru că trebuia să las să se sedimenteze impresiile. Nu m-a dat pe spate, că mă ţinea scaunul acoperit cu piele întoarsă. E o senzaţie imposibil de explicat. Condusul hergheliei de sub capota „căluţului” a avut o urmare nebănuită: nu mai vreau să-mi vând „Furia”. Am ajuns să conduc cea mai bună maşină din lume, aşa că acum sînt liniştit. Rămân la prima mea dragoste auto – e suficientă pentru mine. DEOCAMDATĂ!