Zilele trecute, într-o discuţie pe Hotnews, Cristian Tudor Popescu dezvăluia (că mulţi sînt convins că nu ştiu) care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă un jurnalist: cinste şi gramatică.

Cine poate să-l contrazică pe CTP? Nu-l iubeşte multă lume – şi nici nu e nevoie. Un ziarist nu trebuie iubit şi nici măcar admirat. El trebuie să-şi câştige respectul celor care îl citesc ori îl urmăresc. Şi o poate face având cele două calităţi enunţate mai sus.

Altfel sînt nişte biete instrumente în mâna unor patroni (majoritatea, nu toţi, asta e musai să precizez) ori indivizi pe care îi interesează orice altceva, numai informaţia corectă nu. Altfel, pot fi incluşi în marea ţigănie care domina televiziunile şi presa scrisă de pe Dâmboviţa.

Apropo de ţigănie, mi s-a părut penibilă atitudinea televiziunilor centrale, care şi-au croit programele de Revelion în jurul etniei înflorate. Chiar nu avem alt subiect de distracţie, chiar să se fi transformat divertismentul românesc în glume spuse cu accent ţigănesc ori cu personaje de mahala? Singurul canal care a fost de bun simţ şi consecvent a fost, foarte sincer, Favorit TV. A avut muzică populară de calitate, autentică. L-am urmărit cu plăcere, chiar dacă nu mă omor după astfel de muzică. Restul? Ciment, vorba cârcotaşilor.

Şi mai cred ceva. Un jurnalist are nevoie de verticalitate. Să nu se ploconească în faţa mai marilor ţării, oricare ar fi ei. Şi nici în faţa oamenilor de afaceri, indiferent cât de potenţi ar fi aceştia. Să-i respecte pe cei care merită respectul, dar să nu se încline în faţa nimănui. Să nu aştepte umili în faţa porţilor, să li se arunce o ciosvârtă (a se citi bucată de informaţie).  Să nu facă orice pentru o ştire, pentru că asta înseamnă prostituţie. Să nu confunde verticalitatea cu orgoliul, să ştie să facă diferenţa între aceste două atitudini.

Uite de ce nu am fost de acord să facem ştiri cu vânătoarea de la Balc. E o non-ştire, la fel ca alea cu spânzuraţi ori tamponări. Nu e o vânătoare, e o ucidere în masă. Nu e în interesul public, e în interesul unui om, care face afaceri cu cei care pe care i-a invitat. Am tot respectul pentru domnul Ion Ţiriac, pentru afacerile dezvoltate de el. Nu mă interesează, însă, că o mână de bogătaşi trage cu puşca în nişte animale aproape domesticite şi apoi, ca să aducă, probabil, un strop de umanitate 😀 😀 gestului lor, donează carnea unor bătrâni şi copii. În alţi ani, jurnaliştii stăteau, ca nişte cerşetori, la poarta domeniului de vânătoare. Anul acesta au intrat cei de la Pro şi Antenă. Să le fie de bine. Colegii mei din TVS au făcut o singură ştire – şi aceea pe scurt – cu venirea invitaţilor. Atât. Şi nu am pierdut nimic.