Am descoperit inamicul publicul numărul 1 al productivităţii muncii: ţigara. 🙂 Pe bune! Nu-s un luptător anti-fumat şi nici măcar unul dintre ăia care au tras cu sete din papiroasă cu mult timp în urmă şi acum au întors armele împotriva fostului aliat. Recunosc, am fumat şi eu în tinereţile mele, dar după ce am renunţat nu m-am transformat într-un asupritor al pasionaţilor de tutun.

Dar trebuie să recunoaştem: ziua de muncă a ajuns să fie împărţită între activitatea efectivă de la slujbă şi pauzele de ţigară. Fără astea de pe urmă nu se poate. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Cu cât mai lungi, cu atât e extazul mai mare. Dacă firma nu are amenajat un loc special de fumat, atunci se iese cu gaşca ori în faţa sediului, ori în parcare. (Apropo, nu am înţeles niciodată pasiunea fumătorilor pentru parcări. O fi având statul printre maşini farmecul lui, mai ales dacă te sprijini de vreuna, pui plasticul cu cafea pe capotă – nu contează că o zgârâi – şi tragi cu sete nedisimulată din „cui”.)

Dacă nu eşti familiarizat cu zona, ai putea bănui uşor că oamenii sînt în aşteptarea a ceva gratis sau a vreunei vedete pentru o sesiune de autografe.

– Corectezi ştirea sau am timp de o ţigară?

– Hai să-ţi zic la o ţigară cum a fost…

– Băga-mi-aş, fac o pauză de ţigară că altfel înnebunesc!

Evident că peste tot, cu mici ajustări care ţin de domeniul de activitate, se întâmplă aceeaşi chestie „tutungeristică„. 😀 Dacă nu îşi vâră în gură bucata de tutun amestecat cu gudron şi alte chimicale, parcă nu-s oameni. Se agită, privesc ca spionii, pe sub glugă, bat cu degetele în masă ca duhurile la şedinţele de spiritism. Ca ex-fumător ar trebui să-i înţeleg, cică, dar consider că prima dată îţi faci treaba şi apoi bagi o ţigară. Ce ar fi dacă, în mijlocul operaţiei, un doctor ar spune: „Stop! Operez de 3 ore, să-mi bag picioru’, (asta cu „să-mi bag piciorul” e o expresie obligatorie, alături de cele care conţin cuvinte din folclor, formate din 4 litere 😀 ) mă duc la o ţigară!”

Îmi vine mereu să le zic:

– Nu-ţi corectez acum ştirea, mă uit peste alta, dar stai aici, că nu am chef să ajung să-ţi sun ţigara şi să te cer pe tine la telefon, să te chem la editare!

– Lasă, poţi să-mi povesteşti şi în birou ce şi cum…

– Nenea, dragă, fă pauze mai rare, că principiul cu cheia marilor succese, mă refer la pauzele dese, era valabil înainte de recesiune şi doar pentru leneşi. Vrem să ne intitulăm europeni, dar tot apucători de marginea continentului avem.

Şi eu sînt vicios – beau cafea. Nu cu tonele, ca disperaţii, dar 2-3 tot beau pe zi. Una acasă (are fata mea un aparat de făcut lichidul revigorant pe care nu-l dau pe nimic în lume 😉 ) şi alte maxim două la redacţie. Dar nu-mi permit prea multe pauze. Şi nici nu vreau să-mi schimb serviciul, cum mi-ar recomanda unii, că nu vreau să fac decât ce-mi place.

Singurul lucru bun, dacă există aşa ceva, în fumat e reacţia de după evacuarea unei catităţi anume de fum pe nări şi socializarea în jurul unui pachet cu inscripţii nasoale, dar ignorate de pasionaţi. Renăscuţi din… propriul scrum, fumătorii revin la muncă cu un avânt de te cruceşti.

– Deci, unde am rămas?!

P.S. 1. În urmă cu câţiva ani, în unele redacţii nu se fuma afară sau în locurile special amenajate, ci chiar în birou. Nu mergeau detectoarele de fum – ori nu erau – aşa că nefumătorii erau obligaţi să suporte mârlănia vicioşilor. Ăia chiar erau nesimţiţi.

P.S 2. În Austria am văzut mulţi fumând pe stradă. Mi s-a explicat că nu au voie la birou decât în pauza de masă, în spaţii special amenajate. Nu-l vezi pe niciunul stând afară, în faţa sediului, la „pipăit”. Pierde timp şi ei nu-şi permit asta. E şi ăsta un motiv pentru care sînt cu mult înaintea noastră.