Medicul român şi-a format o imagine de bizon, de om plictisit, care te ignoră dacă nu ai buzunarul umflat şi care ştie că  pronumele de politeţe este „mă!” sau „bă!”, vorbind mereu la per tu sau cel mult aruncând un „dumneata„. Ăia care se cheamă „specialişti” – medici cu mulţi ani de muncă în spate, dar şi cu burtă şi ceafă groasă – rar te bagă în seamă. Ajungi greu, tare greu la ei şi te tratează nu cu medicamente, ci cu superioritate.

„Plictisiţi, obraznici, visează numai bani şi stau cu ochii după posterioru’ asistentelor!” – aşa îi caracteriza un prieten bun pe nişte „doftori” cu care avusese de-a face în urmă cu câţiva ani.

Evident, nu-s toţi aşa. Cunosc eu câţiva la Ambulanţă, SMURD şi la Spitalul Judeţean pentru care am tot respectul. Dar, Doamne, mulţi sunt cei care nu văd în pacienţi decât nişte cecuri bune de stors de bani. Şi, deşi încep să aibă aparatură bună şi se laudă cu tot felul de şcoli şi diplome, nu fac nimic în schimbul bancnotelor strecurate în buzunare de bieţii bolnavi!

În Ungaria situaţia este diferită. La o clinică vizitată ieri era lumină, mirosea a curat, plăcut, nu a urină şi transpiraţie ca în multe spitale româneşti. E drept, e privată, dar respectul faţă de pacient nu ţine de faptul că medicul lucrează la stat sau la o clinică particulară. Dai un ban, dar ştii că e legal şi că primeşti ceva în schimb! Doctorul a examinat calm toate actele, a răspuns la toate întrebările. La biroul de primire era un du-te-vino continuu, dar nu am auzit o voce ridicată ori nemulţumită şi nici urme de bocanci pe gresia impecabilă. Fiecare solitant era preluat imediat, i se dădea un formular, după care era programat. Plus, în curte erau suficiente locuri de parcare.

Dincolo de toate astea, am mai constatat ceva: şi „Marcel” – GPS-ul din maşină – mai dă rateuri. Ieri s-a blocat când mi-era lumea mai dragă. Noroc că există oameni faini şi telefon mobil prin care te pot îndruma. Apropo, am un sfat: când porniţi la drum, nu-i cereţi lui „Marcel” să vă ducă pe drumuri speciale. 🙂 Am făcut-o noi şi aşa am descoperit o altă faţă a Ungariei, unde există şi gropi pe şosele – e drept, nu ca în România, dar există. Am scurtat bine de tot drumul spre casă, dar am fost scuturaţi serios.

La graniţă, grănicerii noştri şi cei maghiari te salută fiecare în limba ţării lui. Corect! Mi-a plăcut atitudinea maghiarului care m-a salutat şi în română. Nu era necesar, dar e frumos.