Nu cerşeşte. Pur şi simplu nu mai poate

O familie: o mamă bolnavă de cancer, care trece prin chinurile chimioterapiei, şi şase copii, rămaşi fără tată. Cu toţii stau în chirie şi încearcă să supravieţuiască din munca uneia dintre fiice şi, probabil, din puţinii bani pe care mama îi ia pentru boala ei. Nu sînt deloc mulţi, mai ales că statul român simte o durere doar undeva mai jos de coloană când vine vorba despre cetăţenii lui.

Nu au cerut milă nimănui şi s-au descurcat aşa cum au putut. Dar într-o ţară în care contează doar binele şmecherului ajuns, printr-o ciudată glumă a sorţii, mai sus decât îl duce minte, omul de rând nu are nicio şansă. E plătit prost, iar din banii şi aşa puţini mai trebuie să plătească zeci de impozite. Măcar în străinătate taxele sînt folosite în folosul omului: protecţie socială, învăţământ, sănătate, drumuri – şi ce drumuri.

Dar acum au ajuns la limită. Le e atât de greu… Nu ştiu sigur, dar probabil că fata cea mare a pus mâna pe pix şi a scris o scrisoare către semenii ei. Singurii capabili să o ajute, să îi ajute, într-o ţară în care politicienii se înjură la televizor şi oamenii ajung bătaia de joc a unor autorităţi nesătule.

– Mi-au dat lacrimile când părintele a citit-o în biserică, îmi zice mama, încă marcată de cele auzite.

A pus pe hârtie tot ce o durea, tot ce sufletul ei nu mai ştia să cuprindă. A cerut ajutor pentru că nimeni nu o ajuta. Cum să poţi trăi în chirie, cu o mamă bolnavă şi alte cinci guri care trebuie hrănite? Nu cerşeşte. Pur şi simplu a mers la biserică, să le spună oamenilor că nu mai poate de una singură.

– Nu şi-a ridicat ochii din pământ când preotul citea scrisoarea, zice mama.

Nu stă la colţ de stradă, deşi un timp, în Oradea, un bărbat stătea într-o intersecţie şi cerea, printr-un carton agăţat de gât, ajutor. Era bolnav de diabet şi NU AVEA BANI DE MEDICAMENTE. Nu întindea mâna şi ţinea capul în pământ. Cerşea pentru că un stat imbecil îl scosese cu de la sine putere din rândul celor care aveau dreptul la viaţă.

A mers în biserică, să ceară ajutor de la oamenii care îl au pe Dumnezeu alături. Şi n-a greşit. Biserica a primit-o şi nu a lăsat-o să plece fără ajutor. Citită de preot, scrisoarea fetei a impresionat sute de enoriaşi. Zic unii că asta nu e mare lucru. Ba este, pentru povestea ei a fost auzită de multă lume. Oamenii au ajutat-o cu ce au putut: unii cu haine, alţii cu bani. Şi, poate, va apărea cineva care îi va da mai mult: un loc de muncă mai bine plătit, ajutor material pentru mama bolnavă.

– Am dat cât am avut la mine şi mi-a părut rău că am avut atât de puţin, spune mama.

Poate ar mai trebui încă o revoluţie. Nu de aia ca-n ’89, ci una a mentalităţii. Într-o ţară în care bolnavii mor cu zile în spitale, în care se produc accidente din cauza gropilor din şosele, în care angajaţii de la stat te tratează cu dispreţ, iar în magazine avem preţuri mai mari ca-n Occident, nu ne putem aştepta să se schimbe ceva dacă nu ne schimbăm noi înşine. Poate pare absurd şi irealizabil ce spun, dar e unica şansă. Restul o să vină de la sine. Altfel…

Fata nu cerşeşte. Şi-a dat seama că doar Dumnezeu o mai poate ajuta. Prin semenii ei. Se întâmplă în Beiuş, în anul Domnului 2010.

Fără categorie

1 Comment

  1. Impresionant. Ce poate fi in sufletul fetei ? Cand isi vede mama intr-o asemenea suferinta si fratii si surorile sale cerand ceva de mancare. Si totusi speranta nu o paraseste si nu-si abandoneaza familia. Numai admiratie pentru un asemenea om. Sunt convins ca va reusi sa treaca peste toate greutatile si isi va duce crucea cu demnitate. Iar noi restul avem de invatat din pilda acestei fete si sa o ajutam cum putem, fie si cu o vorba de incurajare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.