Ţin minte că prima dată când ne-a refuzat – şi pe noi, şi pe alţii – a fost pentru că nu avea părul aranjat. Deh, imaginea contează când părinţii unui copil declarat mort şi „reînviat” după câteva săptămâni vin să ceară explicaţii.

Nu a vrut să vorbească cu jurnaliştii şi i-a pasat Direcţiei de Sănătate Publică.

„Tâmpiţii” care se încăpăţânează să scrie şi să relateze despre ce vor ei şi dezvăluie tot felul de situaţii care nu le convin multora, dar ne amărăsc nouă viaţa, au mai vrut să o contacteze când o mamă a murit după o operaţie. Am aflat o variantă – despre o neînţelegere între medicul care a făcut operaţia şi anestezist, despre felul absurd în care a fost tratată femeia de pe masa de operaţie – şi voiam să obţinem opiniile tuturor părţilor. Că aşa ştim noi că e corect.

Nu a vrut să vorbească cu jurnaliştii şi i-a pasat Direcţiei de Sănătate Publică.

Colega mea Yvette Mîrza a vrut să facă un material, de această dată mai soft, despre nişte paturi cu care a fost dotată instituţia domniei sale prin intermediul unui program naţional. Ce a urmat? Cred că deja oricine ştie să răspundă la această întrebare:

Nu a vrut să vorbească cu Yvette şi nu, nu a pasat-o Direcţiei de Sănătate Publică, ci a întrebat-o: „Şi ce dacă am primit paturile?”

Doamna Liana Antal, directoarea Spitalului Clinic de Obstetrică şi Ginecologie Oradea, nu vrea să dea ochii cu presa. Ba, a făcut-o mai demult, vorba aia, când presa era bună să relateze despre realizări. Jurnaliştii, însă, au mai multe întrebări pentru domnia sa. Una dintre ele s-ar referi, cu siguranţă, la plecarea bihorencelor, în număr din ce în ce mai mare, în spitalele de afară, unde să nască. De ce nu rămân în spitalul care se autocategoriseşte pe saitul propriu „Spital prieten al copilului„ (subtilă ironie, nu?)? Nu e vorba de fiţe; pur şi simplu dincolo sînt tratate UMAN şi pot avea  încredere în sistem.

Nu zic, sînt şi medici buni în ţară. Însă, prea puţini şi ţinuţi în anonimat de un sistem aflat aproape de faliment.

Comunicarea e una dintre calităţile esenţiale ale unui manager, oriunde ar fi el şef. Iar dacă nu ştie cum să o facă, îşi numeşte un purtător de cuvânt. Care, în cazul de faţă, e frumos, înalt, deştept, dar lipseşte cu desăvârşire.

P.S. Nu cer unui medic bun să vorbească cu presa. Să-şi facă treaba bine şi jur că nu-l deranjez. Dar nu pot să nu cer unui manager să explice ce se întâmplă în ograda lui. Că de aia e şef. Să şi dea cu subsemnatul. Da, chiar şi în faţa presei. Nu om fi buricul pământului, dar prin noi află oamenii ce se întâmplă. Şi chiar îmi doresc să dăm informaţia corect. Asta chiar dacă sînt înjurat şi făcut în fel şi chip.