Ce dramă poate fi în sufletul unui om care îşi pierde copilul? Care simte că toţi acei ani extraordinari în care l-a ţinut în braţe, l-a legănat, l-a văzut crescând, i-a auzit glasul în casă, l-a felicitat ori l-a certat s-au dus ca un fum. Iar în locul lor au rămas doar amintirile şi nişte fotografii care se vor învechi cu timpul şi din care va zâmbi unui viitor pe care nu l-a mai avut cel care putea să fie sprijinul bătrâneţilor…

Viaţa e o enigmă, iar ce se întâmplă şi, mai ales, de ce se întâmplă tot felul de lucruri de-a lungul ei, noi, oamenii, nu avem şansa să ştim. Întrebările par a nu-şi mai avea rostul, pentru că răspunsul nu-l vom găsi decât, poate, acolo, Sus, de unde Cineva veghează şi împarte fiecăruia fărâma lui de viaţă.

Nici măcar noi, jurnaliştii, nu sîntem scutiţi de drame. În fond, sîntem tot oameni. Relatăm în fiecare zi despre astfel de situaţii, petrecute lângă noi sau la mii de kilometri distanţă. Dar, Doamne, ce tare dor când ni se întâmplă unuia dintre noi! Atunci ne strângem unul într’altul să veghem lângă sufletul cernit al celui lovit de soartă. Şi realizăm, pentru a câta oară?, că viaţa e atât de scurtă.

Dar, curaj! Trebuie trăită!!! Sîntem datori cu asta! Să mergem înainte şi să nu mai încercăm să explicăm inexplicabilul.

Laci, să fii tare! Chiar dacă nu ne vezi, noi, colegii tăi, care te ştim de atâta timp, îţi punem zilnic o vorbă bună Celui de Sus. Pe care îl rugăm să-ţi dea putere să rezişti şi să priveşti mereu drept, în faţă.