Mişcarea browniană şi complet idioată, prin comportament şi întrebări, a reporterilor în jurul unor subiecte intime, transformate din banalitate pentru societate în axa centrală a existenţei efemere a unor emisiuni de o zi, două, mi-a trezit o amintire din zorii existenţei mele ca jurnalist.

Undeva, prin 1999. Cred că trecuse apocaliptica eclipsă de soare şi Oradea îşi revenea după experienţa purtării ochelarilor cu staniol. 😀 Eram reporter la Jurnalul de dimineaţă şi, de ceva vreme, băteam culoarele Poliţiei şi ale Palatului de Justiţie. De subiecte nu duceam lipsă, chiar dacă internetul abia făcuse ochi, iar informaţia se făcea cunoscută ziariştilor din gură în gură, prin întâlnire faţă în faţă cu sursa. (Acum până şi imaginile se transmit via transfer.ro, dar despre asta într-un post viitor.) Scrisesem un material despre un apel anonim prin care se anunţa prezenţa unei bombe la Parchetul Curţii de Apel din Oradea. Titlul îl dăduse Narcis Fekete, patronul ziarului, şi, nu am cum să-l uit, era pus – alb pe fond negru – deasupra siglei ziarului: „ALERTĂ CU BOMBĂ LA PARCHETUL CURŢII!” Îi ziceam titlu de atac şi promova întotdeauna cel mai „penetrant” – ATENȚIE! nu și cel mai important – material din acea zi.

În după-amiaza zilei în care Jdd a apărut cu acest titlu, m-a căutat un vânzător de ziare – Makai îl chema, cel mai bun dintre toţi vânzătorii ambulanţi – ca să mă felicite.

„Am vândut la greu, mai ales prin Parchet şi Poliţie. Să mai faci materiale de astea!”, mi-a zis, bucuros, bruneţelul din faţa mea.

A fost primul moment în care am înţeles, ca jurnalist, cât de important e senzaţionalul în presă. Cât de bine se vinde ieşitul din comun. Acela care îl face pe cititorul de presă sau pe cel care se blochează în faţa ecranului să exclame, mioritic: „Pfai, mă! Să mor io!” Evident, nu moare nimeni, dar excitarea vizuală a cititorului/telespectatorului aduce vânzări – de ziare sau de publicitate, totul exprimat în audienţă şi, până la urmă, în bani.

De aceea, cel mai bine se vând tabloidele, în timp ce ziarele care chiar au ceva de spus rezistă doar ca ataşamente de marketing ale unor cărţi sau DVD-uri la 10,99 bucata. De aceea, la sport se vorbeşte despre „blonda lui Tănase” sau tună mesianic Becali, în locul unor informaţii pertinente şi corecte. De aceea, emisiuni care tratează teme de interes naţional gen Oana şi Pepe, Monica şi Irinel dărâmă audienţe, în timp ce politica, economicul şi socialul ajung subiecte de rangul doi. Explicabil oarecum, pentru că, sătui de greutăţile zilnice şi doritori să se identifice, măcar o seară, două, cu „săracii oameni bogaţi”, românii preferă să comute pe „scandal” şi să-i lase naibii pe politicienii ori economiştii care nu spun ceva inteligibil pentru omul de rând.

Dar parcă nimic nu a egalat stupizenia produsă acum câteva zile, când s-a ajuns ca o televiziune considerată serioasă 😀 să transmită din elicopter 😀 😀 pătrunderea fotomodelei în curtea şi apoi, desigur, în casa giganticului om de afaceri. S-au înghesuit zeci de cameramani – chiar şi doi, trei de la o televiziune – să transmită live pentru poporul aţintit cu privirea pe burtierele galbene şi roşii care clipeau pe ecrane. S-au călcat în picioare reporterii, s-au luptat în microfoane ca Jedi cu săbiile în „Războiul stelelor” şi s-au făcut live-uri de până la 17 minute de la locul faptei, ca la ProTV.

– Dacă NASA ar fi anunţat exact acum că extratereştrii aterizează în România, noi am fi ratat momentul, zice, amuzat, un coleg.

Sau poate le ceream prietenilor din alte galaxii să-şi amâne puţin venirea. Măcar până iese Moni din casă cu copilul, că e prime-time şi musai să transmitem acel moment. Apoi poa’ să vină un convoi de nave stelare.

Goana după audienţă tabloidizează tot. Ţara toată pare un imens tabloid, în care doar tâmpeniile ies în evidenţă. De aceea, poate, suntem cunoscuţi în toată Europa prin orice, numai prin ceea ce ne dorim nu. Şi ne mai plângem de milă! Suntem ceea ce vrem să fim: un titlu de atac, care trăiește o zi şi nu ne ţine de foame şi nici nu astupă gropile din drumurile ţării, pe care, pompos, le numim „naţionale„.