„Groaznic… Câtă durere, câtă mizerie… Moarte, boală.”

Neia mea priveşte cu tristeţe spre ecranul televizorului. Durerea de dincolo de tubul catodic pare să răzbată înspre noi. Am ales aseară să rămânem pe un post pe care rar dăm, mai ales înainte de culcare: TV1000. N-are dezbateri politice, n-are scandal, n-are nimic din ce ar putea aduce audienţă. Dar are filme bune. Cum a fost „Angela’s ashes” – „Povestea vieţii mele” cum a fost tradus.

Un film dramatic, o poveste dureroasă spusă de un irlandez din Limerick despre viaţa în oraşul patronat de Sfântul Patrick, în perioada crizei economice a anilor ’30. Timp de aproape două ore, am trecut alături de Frankie şi familia lui, într-un gri deprimant, prin moartea fraţilor, prin foamete, lipsă de bani, lupta unei mame de a-şi întreţine copiii pe care îi are cu un tată ce nu ştie decât să bea şi să-i ceară să-şi îndeplinească datoria de nevastă catolică, prin boli… Totul povestit calm, cu simpaticul accent irlandez, de un Frankie ce-şi lasă în urmă copilăria, ca pe o parte întunecată a eclipsei de lună de la final de film, şi pleacă în America, de unde, vorba unchiului Pa, se va întoarce „cu costum şi grăsuţ, ca toţi americanii”. 🙂

În mod ciudat pentru un film gri, plin de boală, durere şi păcate, ne-a ţinut în faţa televizorului până la final.

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=6zLpf1XDNko [/tube]

„Multă durere. Noi putem să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu avem asemenea probleme. Sîntem fericiţi…” Neia mea priveşte cu tristeţe spre ecranul televizorului. Mă prinde în braţe şi o strâng lângă mine. E a mea pentru totdeauna şi o voi iubi toată viaţa. 🙂